Poate doar excentricii, dar nu este cazul. Suntem aproape de sfârșitul competiției relativ restrânsă numeric - am în vedere cursa pentru Globul de cristal și celelalte premii și – impresionează predominanța producțiilor structurate în jurul a două teme: familia și, respectiv, imigrația. Una descinde din universul micro, cealaltă – din fenomenul global al zilelor noastre. Una - veche de când lumea, alta – de o tragică nouă intensitate care modifică întregi peisaje geografice. Amândouă ne aduc în fața unor destine umane angajate în lupta pentru existență.

Mă voi opri, deocamdată, la cea dintâi, familia. Nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi posibilă schimbarea titlului violentului roman al lui Boris Vian Voi scuipa pe mormintele voastre în, iertați-mă, Mă voi c... pe mormintele voastre. Filmul Nö al lui Dietrich Brüggemann (Germania) nu numai că m-a dus cu gândul la un Vian depășit, dar ne-a și arătat respectivul gest, în imagini de un cinism greu de suportat.

Cu atât mai mult cu cât mormântul era al unui tată. Un patriarh a cărui autoritate cinică era indestructibil legată de cuvântul Nu, negație ce a bântuit viața celor doi fii ai săi. Unul și-a luat lumea în cap, altul nu-și găsește reperele, motivațiile care l-ar putea determina să-și închege o familie cu femeia pe care o iubește, și ea derutată paranoic de ezitările bărbatului. Intruziunea fragmentelor de comic absurd nu risipește atmosfera unei existențe neliniștite de iminența asumării responsabilității. Alt film, alt cap de familie: despoticul om de afaceri din Bird Atlas semnat de cineastul sloven Olmo Omerzu.

Familia Hanuliak, protagonista filmului cu valoare de documentar Every Single Minute  Foto: Servis Festival Karlovy Vary

Puterea protagonistului, în fața căruia nici fiii săi nu îndrăzneau să ridice glasul, se clatină în momentul în care se descoperă subtilitatea cu care a fost tras pe sfoară de o colaboratoare apropiată. Pentru a-și recupera banii, dar, mai ales, pentru a-și apăra demnitatea, va trebui să mărturisească adevărul: nici el nu era curat ca lacrima. Influențat, poate, de filmul devenit celebru între timp, Un porumbel cugetând pe o ramură asupra existenței, al lui Roy Andersson (Suedia), premiat la Veneția în 2014, autorul introduce simpatice interludii ale unor mici păsări pe post de...cor antic.

Vezi și: Karlovy Vary 2021:     În umbra Globului de cristal

Mi s-a părut și mai simpatică și, vai, atât de adevărată în zicerile ei de om simplu, mama din At Full Throttle (titlul englez de festival, Apăsând pe accelerație), de Miro Remo (Cehia, Slovacia), bătrâna cicălitoare care, la vârsta ei, nu pricepe pasiunea fiului pentru cursele de mașini. Una dintre concluziile femeii este de tot hazul: lumea pierde vremea cu astfel de mărunțișuri, de unde și concluzia: „de asta nu va merge nimic în țara asta”. Trecând într-un alt registru, ne-a înfricoșat, de-a dreptul, tânăra familie din Every Single Minute - al regizoarei cehe Erika Hnikova - dornică să-și crească fiul de numai patru ani, pe Mișa, așa cum scrie la carte, prin asta înțelegând metoda Kameveda, în esență un complex educativ nemilos, prin care copilului i se induce nu numai ideea unei deveniri excepționale, ci i se administrează și procedeele necesare.

Niciun minut de joacă, numai și numai multiple antrenamente sportive, la capătul cărora ar trebui să ajungă un mare atlet și un individ puternic. Degeaba se plânge puștiul că îl dor genunchii, tatăl nu ține seama, mama îl îndeamnă „mai departe, mai ai puțin”. În camera băiatului nu există altceva decât dispozitive sportive, scări, bară, ba chiar și o poartă de hochei. În vizită la bunici refuză tortul de ciocolată, își vrea porția de morcovi. Autoarea, documentaristă ca formație, a urmărit în timp real, de-a lungul unui an, viața familiei Hanuliak, adepta metodei mai sus descrise. Ce se va alege de micul Mișa vom vedea.

Anna și Dietrich Brugemann, interpreta și regizorul filmuljui No  Foto: Servis Festival Karlovy Vary

Tema emigrației a marcat pe harta competiției două dintre cele mai emoționante filme, As Far as I Can Walk și Le Prince. Primul, o coproducție multiplă, coscris și regizat de Stefan Arsenijevic (Serbia) se intersectează și cu tema familiei, eroii fiind un cuplu din Ghana și Mali care par să-și fi găsit un rost în Serbia. Bărbatul se mulțumește cu slujba sa la un club sportiv, dar femeia, actriță profesionistă, tânjește după o altă viață. Renunță la iubire, luând de la capăt drumul unei alte migrații, a unei alte plecări ilegale, cu toate primejdiile asumate.

Cel care rămâne, după o lungă căutare a soției fugite, se sacrifică. Am observat că multe dintre filmele văzute, în orice caz cele despre care am scris mai sus, recurg la un mic artificiu literar, poate pentru a mai îndulci amarul poveștii. Destinul protagonistului de acum ne este narat în ritmurile unei istorii cu cavaleri de altădată. Le Prince, în regia cineastei germane Lisa Bierwirth se menține în limitele unei povești de dragoste dintre doi oameni venind din orizonturi cum nu se poate mai diferite.

O europeană, intelectuală, curator cu multe expoziții internaționale în CV și un congolez aparținând comunității imigranților africani ilegali se întâlnesc întâmplător în timpul unui raid al poliției. Se naște o fragilă apropiere, o relație intersectată de suișuri și coborâșuri ce va rămâne tot timpul disputată deoptrivă de încredere și de incertitudine, de imposibile despărțiri și regăsiri, de dificultatea integrării și de speranța unei zile mai bune.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News