Data publicării: 04.07.2018 09:35

Karlovy Vary 2018. Radu Jude așteptat, aplaudat, întrebat. Cum intrăm în viață, cum intrăm în istorie

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Ioana Iacob și Alex Bogdan în filmul lui Radu Jude

Trăim un sentiment ciudat când, la un mare festival, după ce pe ecrane a trecut o masă aproape compactă de filme unite prin tematică, preocupări, tipologii, țâșnește unul care iese din rând, ne obligă să ne schimbăm direcția privirii, ne împinge către zone inconfortabile, unde așteptatele bucurii de cinefil cer un preț.

Este ceea ce s-a întâmplat acum la Karlovy Vary, la premiera mondială a filmului lui Radu Jude Imi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Binecunoscut, prezentat în ziarul oficial al festivalului drept "unul dintre cei mai importanți cineaști europeni", autorul a fost așteptat cu o vădită curiozitate, cu atât mai mult cu cât subiectul nu era un secret.

A fost singurul aplaudat la sfârșitul proiecției pentru ziariști, gest mai rar în lumea noastră, iar conferința de presă a confirmat și ea interesul pentru un film considerat „curajos, provocator", cum l-a numit Alexis Grivas, critic grec notoriu, fostul șef al Biroului presei străine de la Salonic. Mai mult ca sigur și la noi va fi socotit provocator, o nouă treaptă în consolidarea pasiunii lui Jude pentru recuperarea trecutului, de la Aferim încoace, trecând prin documentarul-eseu Țara moartă.

Dacă la vremea lui am scris despre Aferim alegând drept titlu Istoria ca ucenicie, pentru Imi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari sunt tentată să așez în capul rândurilor sintagma Istoria ca spectacol. Și asta nu numai pentru opțiunea pretextului dramaturgic, o destul de greu imaginabilă punere în scenă stradală a unui fragment de istorie dureros și controversat, masacrul evreilor de la Odessa din 1941.

Actorul polonez Tomasz Kot, protagonistul filmului Războiul rece invitat la festival

O tânără regizoare de teatru, Mariana Marin, se dă de ceasul morții pentru a convinge autoritățile, dar și pe ea însăși, că adevărurile istoriei sunt de partea sa și, plecând de la această premiză, nu se încurcă în realismul amănuntelor. Le preferă torentul de argumente livrești adunate de unde vrei și nu vrei, cu un fanatism și ignorare a inadcvării care ne amintesc de conferințle lui Dan Puric.

Se citează haotic și la grămadă din Wittgenstein și Slavici, din Hannah Arendt și Radu Cosașu, din Eminescu și Grigore Vieru, din Rebreanu (pentru cine mai vibrează la Domnilor, dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român), se citește din Isaac Babel, se polemizează abundent cu Sergiu Nicolaescu, într-o avalnșă de referințe culturale care, atâta vreme cât pot fi atribuite agitatei regizoare, au un anumit haz. Cred că se lasă mai puțin gustat umorul activistului cultural (Alexndru Dabija) care îngână cuvintele „masacre, masacre" în ritmul șlagărului Parole, parole.

Dar, în mod sigur, spectatorii străini sunt mai puțin sensibili la astfel de jocuri. Din câte mi-am dat seama, ceea ce îi reproșeză autorului este lungimea nejustificată - 2h40. O jumătate de oră mai puțin ar fi fost în beneficiul părții finale, mult așteptatul spectacol al așa zisei reconstituiri a masacrelor de la Odessa. Ceea ce vedem este o caricaturizare sau o subtilă, amară sugestie a inevitabilelor raporturi cu istoria? Din păcate timpul ne transformă în spectatori sau turiști prin muzee. Este sentimentul dureros care justifică emoțional filmul lui Radu Jude, dincolo de ceea ce i se poate reproșa la o analiză amănunțită, nu într-o relatare de festival, la cald.

Mica actrita Emily Granin, emoționantă în filmul Geula

Spectatorii străini au simțit gravitatea răspunsului polemic dat unui titlu voit agresiv (citat din Mihai Antonescu). Nu ne este indiferent cum intrăm în istorie. Mai toți criticii străini cu care am stat de vorbă cred că filmul românesc este destinat unui premiu, chiar dacă mai sunt încă destule producții de văzut. Din ceea ce am înregistrat până acum, așa cum spuneam și la începutul acestor rânduri, nu văd mari concurenți.

Am lăsat în urmă pelicule onorabile, unele solide, mai toate concentrate pe dificultatea raporturilor familiale, precum filmul turc Brothers (Omur Atay), cel sloven Winter Flies (Olmer Omerzu), emoționante, cum a fost Geula (Joseph Madmony, Boaz Yacov, Israel).

Ca la orice mare festival, filmele din competiție au și el adversarii lor, titlurile celorlalte numeroase secțiuni, retrospective. Este greu să reziști tentației de a vedea un incitant documentar care se cheamă Martorii lui Putin, al letonului Vitaly Manky, cu concluzia lui deloc măgulitoare la adresa contemporaneității: întotdeauna, de-a lungul istoriei, când îngăduim răul, suntem complici, nu doar martori.