Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Jurnalista Rodica Mitu, colega noastră de la DC News, nu mai este. A murit la 32 de ani. Știrea care n-ar fi trebuit să existe
Rodica Mitu, redactor șef adjunct DC News, nu mai este. A murit la 32 de ani.
N-am scris știre mai grea ca aceasta. N-am făcut vreodată un lead mai prost ca acesta. Și încă sper să mă sune șefii să-mi spună că am dat cel mai mare fake news din cariera mea.
Nimeni nu este de neînlocuit. În afară de tine
Așa va spune oricine a cunoscut-o. Era doar lumină în jurul ei. Nu avea nicio poză în care să nu zâmbească. Niciuna. Rodica Mitu nu a mers niciodată. S-a născut cu o boală care nu-i permitea să meargă. Dar alerga, cu mare bucurie, spre oricine avea o problemă. Nu există problemă să i-o spui și să nu te ajute cu un sfat. Scaunul cu rotile nu a făcut-o niciodată dependentă. „Independent” n-are grad de comparație, dar în cazul Rodicăi este permis: Rodi a noastră de la DC News era cel mai independent om.
Rodi de la DC News era mâna mea dreaptă. Era capul limpede al site-ului. Nu exista să pună o virgulă prost. Iar când scria, o făcea cu tot sufletul. Și scria despre orice. Și o făcea bine. Nu era subiect să i-l dai și să-ți spună că nu știe să-l facă.
Cât despre Rodi, omul, colega, prietena ar fi prea multe de scris. Mi-e și greu să scriu ceva despre Rodi omul pentru că mi-a fost cea mai bună prietenă.
Mi-e mai ușor să scriu textul acesta cu mâna ei. Așa că o să aleg calea ușoară și o s-o las pe ea să vorbească. Am găsit un text pe care l-a scris acum câțiva ani și în care s-a descris mai bine decât putea să o facă oricine altcineva.
„Sunt ambițioasă, incredibil de încăpățânată, curioasă, optimistă din cap până în picioare. Pot spune că am avut parte până acum de clipe extraordinare, dar și dezastruoase, clipe în care m-am simțit pe deplin fericită, dar și clipe în care credeam că totul s-a terminat. Însă, momentele cu adevărat dificile sunt bine ascunse într-un sertăraș al memoriei mele, pe care voi încerca să îl deschid acum. La trei ani, părinții mei au observat că ceva nu este în regulă - mersul meu. La vârstă aceea trebuia să le dau deja dureri de cap, alergând dintr-un colț într-altul al casei, dar nu o făceam. Îngrijorați, m-au dus la medic. Îmi amintesc perfect (deși eram foarte mică) prima mea biopsie. Medici în halate de un albastru rece, o asistentă care încerca să mă liniștească și multe instrumente metalice ce mă speriau, pe măsuța de lângă mine. Totul s-a petrecut repede. Diagnosticul a venit ca un fulger ce a lăsat un semn pe viață.
Nu puteam să merg.
Un tratament miraculos nu era și nici acum nu există. Părinții mei au făcut totul pentru ca lucrurile să decurgă normal. Am fost la școală, la liceu, la facultăți (două).
Bineînțeles, că mi-am pus „faimoasele" întrebări: de ce eu, tocmai eu?, ce am făcut să merit asta? cu ce am greșit? Întrebări ce mi-au rămas mie, căci nimeni nu mi-a putut răspunde la ele... A fost greu, până într-un punct, în care am decis să caut răspunsul în interiorul meu. Am găsit acolo nu numai răspunsuri, ci și forța de a merge mai departe și nu oricum - cu zâmbetul pe buze! Viața mea s-a schimbat. Din fata nesigură, ușor timidă și plină de întrebări fără răspuns am devenit „o luptătoare și o optimistă incurabilă" - cel puțin asta spun prietenii mei. Am înțeles că totul se întâmplă dintr-un motiv, am învățat că sunt puternică și pot trece peste orice.
Întâlnirea cu scaunul rulant? Dureroasă. Foarte dureroasă. Mi-a trebuit poate prea mult timp până să îl accept, să devin prietena lui. Am început să îl folosesc târziu, simțeam că dacă îl accept voi deveni ceea ce sunt de fapt- multe nopți m-am întors pe o parte și pe alta la gândul că mă vor vedea colegii, profesorii... pentru ei, era același lucru dacă eram cu căruțul sau nu, pentru mine era un chin. Azi suntem complici, a devenit „mășinuța" mea.
Privirea „curioasă" a oamenilor de pe stradă? Mulți sunt cei care se întorc după ce am trecut sau care mai rău, mă fixează din depărtare și își spun cu siguranță în gând "biata fată". Ce simt eu în acele momente? O senzație teribilă de enervare dar totuși e și un gram de ridicol, de amuzament - e interesantă psihologia oamenilor și reacția lor în anumite situații. Am totuși ceva de menționat referitor la acest „privit". Acum câțiva ani ani, eram pe aeroportul din București, în sala de așteptare, bineînțeles cu toți cei care urmau să urce în avion. Aveam senzația că toți se uitau la mine pe furiș: unii cu tristețe, milă, alții cu uimire, curiozitate - aș fi vrut să mă teleportez în avion ca în filmele SF. După cele 2 ore de zbor, am ajuns la Verona. Am avut de așteptat iar în mai multe locuri, cu aceiași pasageri. Și ce să vezi, surpriză!! Nu se mai uita nimeni la mine (sau cel puțin senzația aceasta o aveam). Atunci mi-am dat seama! Nu locul în care ești contează, nici oamenii care sunt in jurul tău. Ci TU! Cum gândești, cum te simți, câtă importanță dai unor lucruri, gesturi, priviri care, de fapt, nu contează… absolut deloc.
La Verona am înțeles trucul... „privirile" celorlalți nu trebuie luate în seama. Creierul uman este fascinant, iar puterea acestuia este de neoprit. În momentul în care ai învățat să îți „educi" mintea, să îți controlezi gândurile, ești o persoană împlinită, căci de aici decurge totul. Caut în fiecare zi să fac lucruri noi (ai zice că nu am prea multe opțiuni fiind într-un scaun cu rotile), dar imaginația nu stă în picioare. Mersul... e un avantaj, foarte mare, dar nu esențial. Nu pot să merg cu picioarele, atunci merg cu un scaun rulant. Asta nu înseamnă că mi-am pierdut speranța că la un moment dat voi putea să merg singură”.
Vedeți? Așa era Rodi. O lecție de viață, de entuziasm cât nu încape în lume. N-am văzut om care să iubească viața mai mult ca ea. Și chiar și atunci când era supărată, nu lăsa să se vadă. Tot pe tine te întreba dacă ești bine. Mereu mi s-a părut că se punea pe locul trei. Pe primul loc era mama ei, pe care o iubea atât de mult încât nu reușesc să scriu eu aici și nici nu mă simt îndreptățită să scriu cât de puternică era legătura lor. Iar pe locul doi era oricine altcineva.
Textul acesta ar trebui totuși să smulgă și un zâmbet pentru că lui Rodi a noastră nu i-ar plăcea să plângem prea mult. Dar știu că ar vrea să ne simtă foarte aproape pe fiecare dintre noi.
Rodi era o luptătoare. Doarme de la începutul lunii ianuarie, dar nu a plecat de atunci. A luptat de dragul nostru. Cum Rodi era cel mai bun om din lume, ne-a lăsat timp să ne obișnuim cu plecarea ei. Să n-avem vreun șoc care să ne ruineze sufletul. Șoc oricum avem, dar un șoc care ne construiește să fim mai puternici. Rodi ne-a lăsat timp suficient să ne dorim doar să-i fie ei bine. Nu nouă. Să nu ne gândim doar la suferința noastră, ci mai ales la a ei. Și să o lăsăm să zboare.
E lipsă acută de Oameni pe pământ, dar se pare că și Dumnezeu este în criză de îngeri de a luat din echipa noastră de la DC News. Să ne ierți că suntem rupți și că azi nu mai zâmbim. Știu că tu ai vrea să fim veseli pentru că ai fost cu noi atâția ani și ar trebui să ne bucurăm de așa noroc, de a te fi avut. Și știu că ești în continuare cu noi. Doar că fără roți. Ci cu aripi. Am câștigat un înger, dar am pierdut cel mai bun prieten. Și cel mai bun om.
N-am încheiere. Doar sper să mă sune cineva și să-mi spună că am dat un fake news.
Rodi scria și poezii. Poate versurile ei ar putea fi o bună încheiere pentru articol:
Casa de la nr. 3
Într-o după-amiază de pandemie
am ajuns la casa ta, nr. 3, să-ți transform verdele intens de pe gard în gri;
într-o farfurie veche, i-am pus cățelului apă, nu a băut-o
Înăuntru, liniște, liniște, liniște
și o perdea ca un mileu alb, prăfuit
Cineva ți-a spart geamul de la balcon cu pietre
și ai crengi grele aruncate prin curte
Nu te supăra, te rog
Am venit să îți fac gardul gri
Gri îți place?
Mă uit la casa ta ca la frica mea cea mai mare
în fața ei, se aud căței, cel care nu bea apă e cuminte
în spate, e răcoare
Mi-ar fi plăcut să stăm în liniște împreună
Oare acum cum arăți
Griul înghite amintiri cu tine, cu ea, vecini, câini care te-au mușcat, lemne pentru sobă, cozonac îmbibat în vin sângeriu.
ia formă noul
nimeni nu va mai ști de verde, nici măcar cei care l-au iubit atât de mult
pe mine m-ai iubit, nu-i așa?
Nu știu dacă a mai murit cineva de pe strada ta, ți-am zis că e liniște?
au plecat cu toții
casa ta e înfățișarea caselor după moarte
palidă, rece, singură, sfârșită
ușile acum crăpate nu se mai deschid pentru a face loc pașilor tăi mici, fără greutate
nu mai miroase a cafea la 6 dimineața
mai știi când puneai lemne în sobă sau când mutai mobila prin casă;
în orice joc tu erai mereu protagonistul
casa ta doarme până târziu, pentru că nu mai are cine să-i zică bună dimineața
TU o știai cel mai bine
Oare acum cum arăți
deși nu mai ești, eu tot sper să nu mori niciodată
încă e o lume întreagă după ușa casei tale, de azi gri
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
