Încă din vremea Războiului Rece, CIA a fost capabilă să construiască un astfel de „gândac”, care arăta și zbura exact ca o libelulă. În anii 1970, Biroul de Cercetare și Dezvoltare al CIA, principala agenție de spionaj a Statelor Unite, a dezvoltat un dispozitiv de ascultare miniaturizat care avea nevoie de un sistem la care să se poată atașa și să poată fi direcționat spre ținte fără ca acestea să intre la bănuieli. Cercetătorii agenției au decis că sistemul de livrare trebuia să fie un vehicul aerian miniatural fără pilot, care să poată pluti în apropierea sau deasupra țintei, înregistrând pe ascuns conversația acesteia.

La început, au luat în considerare construirea unui aparat de zbor în formă de bondar, însă acesta are modele de zbor neregulate, iar dacă ar fi fost văzut oprindu-se și plutind în aer, ar fi trezit, cu siguranță, suspiciuni. Așa că s-a renunțat la bondar. Apoi, un entomolog amator din cadrul proiectului a sugerat să se concentreze pe libelule. Libelulele sunt zburătoare agile, sunt capabile să planeze și chiar să zboare cu spatele. Trăiesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, așa că prezența lor ar fi discretă.

Astfel a apărut Insectocopterul. Avea o lungime de 6 centimetri și o anvergură a aripilor de 9 centimetri, ceea ce se încadra oarecum în dimensiunile unei libelule reale. Insectocopterul avea un motor în miniatură care mișca aripile în sus și în jos în ritmul potrivit pentru a asigura atât portanța, cât și propulsia. Pentru a acționa motorul a fost folosită o cantitate mică de propulsor gazos, iar surplusul era ventilat prin spate pentru a ajuta la propulsie. Un fascicul laser asigura ghidarea și acționa ca legătură de date pentru senzorul acustic miniatural din dispozitiv, scrie Spectrum. Testele inițiale de zbor au fost impresionante. Insectocopterul a putut parcurge 200 de metri în 60 de secunde, dar numai atunci când nu era vânt. Cum cântărea doar câteva grame, chiar și cea mai ușoară adiere a vântului îl scotea de pe traseu.

Lichidul respirabil, arma secretă a CIA în interogatorii

CIA  și-a dat seama că poate folosi această tehnologie în interogatorii și a creat bazinele de deprivare senzorială cu respirație prin perfluorocarburi oxigenate. Mai exact, victima era cufundată într-un bazin de dimensiunea unui om și era lăsat să fie invadată progresiv de un lichid foarte asemănator cu apa. Când nivelul lichidului ajungea în nări, subiectul chiar se îneca. Panica și agitația îl impiedicau, sa simta în primele secunde că acel lichid era respirabil, iar când îi pătrundea în plămâni, victima își pierdea cunoștința. Vrajitorii de la Langley, utilizau anestezice, substanțe paralizante și halucinogene, pentru a îi da prizonierului, senzația că este desprins de trupul său. Cu alte cuvinte, subiectul credea că moare. Cu ajutorul unor lumini puternice, a zgomotelor bizare, a senzației de curent rece, victimei i se retrezeau simțurile, ea având senzația că se reintoarce în trup. Dupa câteva asemenea cicluri de ”moarte” și ”înviere”, prizonierul devenea atât de derutat, încât nu mai știa dacă este viu sau mort, dacă întrebările pe care le aude sunt ale divinității sau ale oamenilor. Așa că începeau să spună tot ce știau.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News