Pentru depășirea situației în care se află România de astăzi este util să scrutăm trecutul recent și să nu ne limităm doar la detaliile, la faptele și știrile, uneori, zăpăcitoare, ale prezentului. În decembrie 1989, România s-a îndreptat, ca toate ţările din zonă, spre democraţie. După douăzeci și doi de ani de efort, uneori încununat de succes, ne dăm cu toţii seama că viaţa democratică şi legislaţia europeană nu sunt de ajuns pentru ca ţara noastră să fie cu adevărat liberă şi democratică. Ce anume lipseşte?

autor: ASR Principele Radu al României

Lipsesc instituţiile, comportamentul public şi profesionalismul. Când, în decembrie 1947, Regele era gonit, odată cu el nu a plecat doar monarhia. A plecat competenţa, au plecat la Canal specialiştii din toate domeniile publice, au fost demolate complet instituţiile Statului.

Ele nu au revenit, odată cu democraţia, în 1989. De aceea, astăzi asistăm la un fenomen paradoxal: avem democraţie, avem un început de prosperitate, o economie liberă, dar avem domnia bunului-plac, în loc de forţă instituţională, avem dispreţ pentru Constituţie, în loc de etică, avem scurt-circuitarea legii pe diverse căi democratice, avem lipsă de respect şi încredere şi, mai ales, avem 20% din populaţie care preferă să stea departe de România puternicilor de astăzi. Oamenii sunt dezamăgiţi nu de sărăcie sau de criza economică, ci de liderii lor. Românii nu sunt mândri, nu au încredere, nu au sentimentul că are cineva grijă de ei. Afectiv și moral vorbind, România este un mare orfelinat în care găseşti de toate. Criza instituţională, ca şi criza morală şi cea a mijloacelor politice nu sunt doar o caracteristică a României. La un alt nivel şi într-un alt context, crizele sus-numite sunt prezente şi în Franţa, Germania, Italia, chiar şi în Marea Britanie.

Casa Regală este coloana vertebrală istorică a Statului român modern, ea a dat patru şefi de Stat şi a continuat să reprezinte garanţia valorilor europene şi perene în context naţional şi statal. România a fost aşezată şi menţinută la locul ei european de regi. Generaţia a cincea, a Principesei Moştenitoare, va continua acest efort până la sfârşitul zilelor.

Candidatura mea la Instituția Președintelui României, acum doi ani, nu a intenţionat înlocuirea unui om cu un altul, ci corectarea sistemului păgubos de până acum, în care primul politician al ţării devine preşedinte, lucru aflat în ascuţită contradicţie cu Constituţia României. Preşedintele român reprezintă statul, nu îl conduce. Rolul politic îl are prim-ministrul. De aceea, este normal ca un şef de partid să lupte să câştige alegerile parlamentare, nu prezidenţiale. Astfel, el poate avea majoritate parlamentară şi dreptul de a forma Guvernul. Toate acestea sunt limpede spuse în Constituţie. Din cauza obsesiei ceauşiste, care este încă prezentă în minţile politicienilor, ca un fel de complex de inferioritate dificil de înlăturat, toată lumea crede că suprema satisfacţie politică este să devii preşedinte. Majoritatea politicienilor ignoră evidenţa că preşedintele nu are niciun mijloc constituţional, financiar sau administrativ de a conduce politic ţara. Dacă o face, totuşi, este prin încălcarea crasă a Constituţiei. Oamenii de rând - societatea românească profundă - au înţeles foarte bine acest lucru de la mine, în timpul campaniei, în toate comunitățile locale din țară. De aceea am astăzi mulţi susţinători. Oamenii cu putere, adică cercul relativ restrâns al politicienilor, marilor oameni de afaceri şi media centrală, au rămas imuni la propunerea mea. Nu au înţeles-o şi nu au avut nevoie de ea. Poate că pentru ei a fost prea devreme.

Afirmațiile mele critice la adresa vieții publice și a vieții politice nu sunt făcute de pe o poziţie politică, ci de pe o poziţie statală. Nu am fost niciodată (lucru foarte greu de înţeles astăzi) adeptul unei anume doctrine politice. Am colaborat bine şi cu creştin-democraţii, şi cu socialiştii, şi cu liberalii, din 1997 încoace. Niciodată nu am exprimat păreri (bune sau rele) asupra deciziilor lor politice. De aceea am şi reuşit să stau alături de ei mai bine de un deceniu.

I-am criticat atunci când, prin comportamentul lor public, afectau sau compromiteau democraţia şi instituţiile pe care le serveau. Una este să stai în Parlament şi să te lupţi politic (lucru perfect justificat şi chiar lăudabil) şi alta este să-ţi baţi joc cu primitivism, grosolănie şi brutalitate de instituţia pe care o conduci, numai fiindcă aşa crezi tu că poţi să-ţi arăţi forţa. De altfel, mulți dintre politicienii Europei de astăzi fac grava confuzie între scop şi mijloace. Ei cred că, dacă-ţi petreci viaţa fiind mai iute decât rivalii tăi, dacă manevrezi, manipulezi, şmechereşti şi unelteşti, eşti tare. De fapt, nu eşti. Cei mai mulţi vor ieşi din istorie în ziua în care vor ieşi pe uşă, din biroul primit cu chirie de la istorie.

Minciuna și manipularea își găsesc încă loc în spațiul public, uneori chiar și atunci când lovesc în tradiția și istoria României. Pentru că o societate fără instituţii, fără etică şi fără respect al profesionalismului şi al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă. Este uşor de manipulat o ţară care, în loc de autostrăzi, are bancuri despre autostrăzi. Este ușor de ținut în urmă o ţară în care inculpaţii vorbesc despre supremaţia justiţiei, în care securismul condamnă comunismul. Ironia sorţii este că noi am crezut acum două decenii că democraţia va rezolva totul. Nu este aşa, după cum se vede.

Kennedy spunea, de altfel: “Democraţia este un mod de guvernare foarte grea. Ea cere însuşirile cele mai înalte de disciplină şi stăpânire de sine, voinţa de a face sacrificii în interesul general şi educaţie.”

Educația, în citatul lui Kennedy, nu se referă doar la erudiție sau politețe. Există un anume reflex comportamental față de etica instituțională, necesar pentru a exersa democrația. El se poate dobândi doar prin exercițiu public și prin corecta înțelegere a importanței respectului față de instituții. Dar nu numai politicienii cu funcții administrative au nevoie să învețe corecta raportare la instituții, ci și societatea civilă.

Totodată, citatul lui Kennedy se referă la absolut necesarul simț al datoriei, fără de care democrația nu poate fi pusă în practică. Altruismul și simțul răspunderii nu pot fi obligatorii prin lege, nici explicate prea mult. Iresponsabilitatea de a considera chestiuni vitale pentru prezentul românesc datoria “altcuiva”, nu se știe bine cine, este o practică păguboască și falimentară.

Am participat acum doi ani la un congres internațional dedicat economiei, energiei și mediului înconjurător. Organizația neguvernamentală – gazdă nu ar fi reușit nicidecum să ducă la bun sfârșit un eveniment de asemenea amploare (400 de participanți din 40 de țări), dacă nu ar fi beneficiat de un puternic, generos și respectuos sprijin din partea oamenilor de afaceri și a elitei intelectuale. Văd dificil de realizat un astfel de eveniment la București. Dacă, prin absurd, ar exista în România o organizație care ar dori să pună împreună 400 de personalități din Asia și Europa pentru a discuta chestiunile fundamentale ale regiunii (conflictele, energia, economia și sărăcia), primele piedici ar veni chiar de la elita bucureșteană. Ar începe intrigile, orgoliile, meschinăriile și trădările.

În cosmopolitul oraș în care a avut loc acea conferință internațională există o mare forță intelectuală. Acolo se află o rafinată elită universitară, diplomatică, științifică și artistică. Tot acolo se află o uriașă parte a potențialului economic al țării, reunind companii private al căror volum de producție anuală este egal cu PIB-ul unor țări din Uniunea Europeană. În aceste condiții, solidaritatea elitei intelectuale și economice față de buna guvernare, față de promovarea intereselor fundamentale ale statului și ale națiunii joacă un rol esențial în devenirea oricărei țări democratice, mai ales în secolul XXI.

Am ascultat odată vorbind public un om de afaceri din Asia, care a ținut o cuvântare de o elevație rară. El a descris cele trei surse de amenințare a lumii contemporane: conflictul religios, conflictul etnic și sărăcia; a făcut-o cu atâta distincție, erudiție și măsură, încât ar fi putut sta alături de orice academician al lumii. El a propovăduit iubirea și toleranța, așa cum ar fi făcut-o orice episcop de pe mapamond. Și, în fine, a pus în valoare pacea și democrația, așa cum ar fi făcut un om de Stat.

În contrast cu luarea de cuvânt a omului de afaceri asiatic, am ascultat, de curând, o altă intervenție, a unui analist politic european. Analiza lui era inteligentă, informată și avea aplomb. Cu o singură excepție, totul a fost în ordine: în cuvântul lui de la tribuna congresului, analistul a spus că, dacă Republica Elenă ar fi fost o companie privată, ea ar fi intrat astăzi în faliment. Această afirmație a revoltat o reprezentantă a Greciei din sală, care a protestat cu voce tare.

Nu este pentru prima oară când constat cu părere de rău că lipsa de respect și proasta înțelegere a noțiunilor de Stat, națiune și instituție publică sunt caracteristice personalităților societății civile, nu neapărat politicienilor care guvernează.

Problemele actuale ale Greciei sunt de notorietate publică. Dar comparația unui Stat cu o companie privată este nu numai un gest deplasat, dar și unul periculos. Oricât de mult ar depinde lumea de astăzi de economie și finanțe, Statul și națiunea se definesc altfel decât o societate comercială, iar acest adevăr ar trebui să fie afirmat cu tărie mai ales de către oamenii cu carte. Ei sunt primii care au nevoie să se facă această distincție, altminteri libertatea lor intelectuală, ca și cea a tuturor locuitorilor cetății este pusă în pericol la fel de mult cum ar fi dacă țara s-ar afla sub dictatură politică sau militară.

De altfel, unul dintre motivele pentru care democrația are astăzi slăbiciuni este tocmai acela că instituțiile sunt tratate adesea precum moșii personale. Iar de această meteahnă suferă nu numai politicienii, ci și oameni cu putere culturală sau economică.

De la lansarea, în anul 2009, a devizei „România, altfel”, am fost adesea întrebat în ce măsură este posibilă realizarea unei altfel de Românii. Este posibil, în măsura în care România va redobândi instinctul binelui. Viziunea noastră pe treizeci de ani are deja trei ani de la lansarea publică. Anumiţi paşi s-au făcut. Societatea românească nu este lipsită de instinctul binelui, nici de bun-simţ. De exemplu, în anumite comunităţi locale lucrurile merg destul de bine. Economia privată are instinct prin definiţie. Intelectualitatea anonimă, zecile de mii de oameni cu carte din oraşe, orăşele şi comune sunt cât se poate de buni europeni.

Dar, aşa cum spuneam în titlu, la nivelul elitei și la cel superior al cârmuirii este o gravă carenţă de moralitate, instinct al binelui, generozitate, simţ de răspundere şi demnitate. Fără lideri, România nu poate pune în practică nicio viziune. Nici pe treizeci de ani, nici pe mai puţin. Casa Regală are rolul de a inspira, de a reprezenta, de a încuraja şi de a atrage atenţia. Nu este nici responsabilitatea noastră şi nu este nici în puterea noastră de a construi kilometri de autostrăzi, de a administra cu etică și cu respect instituțiile sau de a promova în presă o poziție corectă față de rostul instituțiilor statului. Toate acestea sunt în puterea societății civile, a acelor oameni de cultură, de afaceri, de presă care pot, prin generozitate și simț al datoriei, să completeze binefăcător cârmuirea politică.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News