Data actualizării: 13.03.2021 20:14
Data publicării: 13.03.2021 19:37

Fuga în Vest a marelui scriitor Petru Dumitriu. Dan Ciachir: Amănunte compromițătoare despre politicieni, dezvăluite în Occident. Nu l-a cruțat

Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura

foto pixabay/ Fuga unui mare scriitor, partea a II-a

Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine la DC News cu o nouă mini-serie (două episoade), intitulată „Fuga unui mare scriitor”. Astăzi vă prezentăm al doilea episod.

În 1956, profitând de apogeul „dezgheţului”, Petru Dumitriu a publicat trilogia Cronică de familie, de circa 1500 de pagini, o carte cum nu mai avusese literatura română, menită să rămână cea mai vastă şi expresivă construcţie epică de la noi. O ediţie restrânsă, într-un singur volum, a apărut tot atunci la editura pariziană Seuil, în versiune franceză, prilej pentru un critic din epocă, Raymond Jean, să spună că autorul este „un Balzac trecut prin Proust” care îşi tratează personajele „en grand écrivain”.

La un an după refugierea în Occident şi stabilirea la Frankfurt, în Germania Federală – spre marea sa dezamăgire Franţa îi refuzase aşezarea pe teritoriul ei –, în primul său roman publicat în exil, tot la Seuil, Rendez-vous au Jugement dernier, Petru Dumitriu va face teoria perioadelor de „dezgheţ” şi „reîngheţ” specifice regimurilor instalate de ruşi în Europa Răsăriteană. Fusese afectat el însuşi de noua „glaciaţiune”, consecinţă a eşuării insurecţiei anticomuniste din Ungaria, respectiv a retragerii trupelor sovietice din România. În 1958, Petru Dumitriu resimţise adversitatea noului ideolog-şef al partidului, Leonte Răutu, şi pe aceea a lui Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Îşi pierduse postul de director de editură. S-ar putea să-l fi costat scump protecţia lui Miron Constantinescu (Diocleţian Sava, în roman), descris cu vizibilă simpatie în Întâlnire la Judecata de Apoi, ca un om cultivat şi flexibil. În prima pagină din carte este pomenită cu numele său real, Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu, care, un deceniu mai târziu, va sfârşi căsăpită cu un satâr de propria-i fiică, bolnavă mintal.

Miron Constantinescu se prăbuşise în 1957, după ce, împreună cu alţi câţiva „hruşciovişti”, încercase să-l răstoarne pe Gheorghiu-Dej de la putere. În romanul lui Petru Dumitriu, printr-o savuroasă găselniţă onomastică, Răutu devine Malvolio, iar Beniuc, căruia scriitorul îi spunea cu martori de faţă: „Urcă-te pe scaun ca să-ţi trag două palme”, poartă numele de Herakles Niţeluş. Alfred Anania are datele lui Iosif Chişinevschi, Antonie Iorgovan pe ale lui Gheorghe Apostol, Vasile Morcovici pe ale ministrului sănătăţii din anii ’50, Voinea Marinescu...

Deşi în 1956 şi 1959 Petru Dumitriu fusese în Franţa, nu i se aprobase uşor o călătorie de documentare în Ungaria, Cehoslovacia şi Germania Răsăriteană, în februarie 1960, împreună cu noua sa nevastă, Irina Medrea, fostă soţie a unui istoric, o femeie înaltă şi frumoasă, cu care forma o pereche strălucită. Ceruse să i se pună la dispoziţie pentru voiajul său o maşină de calitate şi primise din parcul auto al Stăpânirii un Buick. Îşi pregătise minuţios fuga, vânzând tablourile şi mobila din casă, preschimbând banii în cocoşei. Întrucât lucra la romanul Biografii contemporane, din care provenea fragmentul apărut în „Steaua”, avusese acces la Arhiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, unde răsfoise dosarele celor ce luptaseră de partea comuniştilor în Războiul Civil din Spania; nu întâmplător un personaj din Întâlnire la Judecata de Apoi uşor de identificat este Valter Roman.

Considerat om de încredere al regimului, Petru Dumitriu ajunsese în felul acesta să cunoască multe amănunte compromiţătoare din biografia unor oameni din vârful piramidei politice. Luase cu el manuscrise şi însemnări. Odată ajuns în Occident, de la microfonul Europei Libere, dezvăluise aspecte concrete, cu detalii precise, despre trecutul şi felul de viaţă al unor fruntaşi comunişti, necruţându-l nici pe Gheorghiu-Dej.

Represaliile nu au întârziat şi au fost pe măsură, întemniţându-i-se părinţii, sora, care era medic, fiica, de zece luni, rămasă zălog la Bucureşti, fiind internată într-o casă de copii. Au fost închişi atât Henriette-Yvonne Stahl, cât şi Ion Vinea, aproape un an. Fosta sa soţie a redevenit liberă după ce a apărut în „Glasul Patriei”, fiţuică de propagandă destinată românilor din exil, un articol în care afirma – minciună sfruntată – că fusese „negrul” lui Petru Dumitriu, autorul real al cărţilor sale. Într-un pamflet, Ion Vinea îşi descria fostul prieten drept un individ abject; escroc literar.

În 1962, la un an după Întâlnire la Judecata de Apoi, apărea, tot la Seuil, Incognito, cea mai bună carte publicată de Petru Dumitriu în exil, apreciată ca unul dintre romanele remarcabile ale secolului XX. Cu toate acestea, autorul nu a devenit un nou Pasternak, al cărui Doctor Jivago fusese tipărit în milioane de exemplare şi tradus în numeroase limbi, beneficiind şi de o ecranizare antologică; nici un Soljeniţîn avant la lettre. Petru Dumitriu sosise într-un Occident profund marxizat, într-o epocă de criză şi decădere a romanului. În 1964, în L’Extrème Occident, transpăreau amărăciunile şi dezamăgirea trăite în „lumea liberă”, iar în 1980 îi mărturisea unui preot catolic cu care coresponda că tirajele cărţilor sale nu mai depăşesc 1000-2000 de exemplare.

Soţia îl părăsise, plecând în America de Sud împreună cu fiica recuperată în 1964 şi cu aceea născută ulterior refugierii sale. Din Germania, Petru Dumitriu se strămutase în Franţa, la Metz, alături de o doamnă, franţuzoaică, cu care va trăi, fără să se căsătorească, până la obştescul său sfârşit, în 2002, cu câteva zile înainte de a împlini 78 de ani.

La începutul anilor ’90 a venit de două ori în vizită în România, unde în 1993 i se retipărise Cronică de familie într-un tiraj de câteva zeci de mii de exemplare. În 1988 publicase una dintre ultimele-i cărţi, La femme au miroir, un scurt roman cu tuşe plastice, picturale, baroce, ambientat în parte la Târgu-Jiu, oraşul adolescenţei sale. Protagonista, o româncă trecută prin multe experienţe şi tribulaţii, ajunge în cele din urmă, cu preţul unor compromisuri, în Apus. Fină, ironică, uşor ostenită, revine şi aici arsura dezamăgirii.

Petru Dumitriu îşi dăduse măsura la 32 de ani, prin Cronică de familie, carte neegalată de niciunul dintre numeroasele sale romane, vreo 20, scrise în străinătate. Apărută în 1956, reeditată în 1958, această capodoperă a dispărut în 1960 din circuitul public. Puţini dintre cei ce au astăzi sub 70 de ani au citit-o. Omul care se pusese fără rezerve în slujba regimului comunist a împărtăşit soarta emulului său din tinereţe, Pavel Chihaia, care alesese demnitatea refuzului.

În anii ’60, iniţiaţii îşi treceau din mână-n mână, cu voluptatea fructului oprit, romanul cu cheie Întâlnire la Judecata de Apoi, introdus în ţară pe diverse căi. Şoferii unor personaje din carte se strigau între ei pe numele dat acelora de autor: „Bă, Niţeluş, ia trage-ţi Volga mai la dreapta...”. Amintirea lui Petru Dumitriu era mitică; legendară. Îi erau evocate partidele de tenis, tunsoarea „Cicero”, adoptată imediat şi de Marin Preda, vesta sidefie, cravatele gris-perle, primele mari acordate angajaţilor editurii, mesele de la „Athénée Palace/ Unde nouă mult ne place”, bacşişurile boiereşti lăsate acolo, fronda, aplombul, replicile sale celebre, butadele...

Pe când eram student, la începutul anilor ’70, profesorul Alexandru Balaci, care îi fusese colaborator apropiat, îmi spunea că Petru Dumitriu putea scrie până la 60 de pagini pe zi şi să bea o ladă de bere germană, băutura sa preferată, la vagon-restaurant, în decurs de două ore, cât dura drumul cu acceleratul de la Bucureşti la Sinaia. Apoi amintirea i s-a estompat. Cine mai ştie astăzi că Doina Zevedei din Cronică de familie, ziaristă celebră şi fiică de băcan cu prăvălie la Piaţa Chibrit, trecută de 90 de ani, a fost marea şi zadarnica sa iubire din tinereţe?...

Nu numai pentru păcatele sale indenegabile, dar şi pentru că dezvăluise în Cronică de familie aspecte necunoscute din viaţa protipendadei interbelice (în Ghighi Duca, de pildă, este uşor de recunoscut un Ghica detracat şi cocainoman), emigranţii români din Paris i-au purtat o duşmănie necruţătoare, care nu a exclus molestarea fizică.

Auzind că urmează să fie publicat cu primul său roman scris în străinătate la Gallimard, cea mai mare editură franceză, exilaţii l-au delegat pe Mircea Eliade, tipărit tot acolo, să intervină pe lângă director ca să i se rezilieze contractul. După ce i-a ascultat pledoaria, Gaston Gallimard ar fi zis:

– Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să ştii că pe scaunul pe care stai acum a stat el în urmă cu o oră şi a vorbit despre dumneata cu o admiraţie cum nu mi-a mai fost dat să aud.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News