Romanul de suspans „Cartea cazurilor nerezolvate”, al scriitoarei canadiene Simone St. James, autoare bestseller New York Times și USA Today este în pregătire la Crime Scene Press. Cartea îmbină trecutul și prezentul cu măiestrie într-o țesătură de mister din lumea reală și suspans supranatural. Un thriller paranormal care ține suspansul la cote înalte.

Claire Lake, Oregon. Shea Collins e recepționeră, dar noaptea lucrează la propriul ei blog despre true crime, numit Cartea Cazurilor Nerezolvate. Într-o zi se întâlnește cu Beth Greer, cea mai vestită criminală în serie din localitate.

De fapt, presupusă criminală în serie – deși toată lumea o consideră vinovată de uciderea a doi bărbați, Beth a fost achitată la procesul de acum patruzeci de ani.

Ceea ce pentru Shea începe ca o trufanda pentru blog se transformă într-o adevărată vânătoare în căutarea adevărului, care va răsturna toate convingerile din micul oraș. Dar cineva – sau ceva – vrea să apere cu orice preț secretele pe care le ascunde conacul familiei Greer. Chiar cu prețul unei alte crime.

Simone St. James s-a născut în Canada și este autoare bestseller New York Times și USA Today. A câștigat două Premii RITA și un Premiu Arthur Ellis. A lucrat timp de douăzeci de ani în televiziune, în culise, apoi a renunțat la domeniu și a început să scrie cu normă întreagă. Este autoare de romane de suspans, de dragoste și de ficțiune istorică.

Prima ei carte, The Haunting of Maddy Clare, a scris-o pentru că își dorea să citească un roman care să fie înfricoșător – dar nu sângeros – și să aibă elemente romantice.

Deși susține că nu a văzut niciodată o fantomă, romanele ei vorbesc despre posibilitatea de a vedea una – mai bine zis, în punctul culminant pun întrebarea „ce-ar fi dacă...?”.

Locuiește lângă Toronto, în Canada, împreună cu soțul ei și o pisică pe care a salvat-o.

Fragment „Cartea cazurilor nerezolvate”

„Ceva se mișcă pe holul de afară. Era un sunet delicat, iar degetele lui Beth strânseră din reflex pătura. Era obișnuită cu frica – trăisea cu ea atâta vreme, deceniu după deceniu. De când se știa, de fapt. Dintotdeauna. Nu își dădea seama cum ar fi arătat o viață fără frică. Beth cunoștea îndeaproape contururile fricii, formele ei schimbătoare, gustul și mirosul ei.

Nu pleci.
Nu vorbești.

Astea erau regulile. Dar urma să o încalce pe cea de-a doua, nu? Avea să vorbească – cu Shea Collins, care citise atât de multe despre ea. Care știa totul și nimic.

Se auzi un pas pe holul din fața camerei și un sunet târșâit. Beth închise ochii, deși în bezna aceea nu avea nicio relevanță. Încuiase ușa de la dormitor. Da. Își amintea că o făcuse, își amintea senzația rece a zăvorului pe degete. Sau amintirea era din noaptea trecută? Sau din cea de dinainte?

Pastilele erau pe noptieră, dar acum nu putea lua una. Nu până nu era sigură în privința ușii. Fiindcă dacă ușa era descuiată, nu voia să doarmă când lucrul de afară avea să intre.

Așa că așteptă, ascultând.

Sunetul târșâit se auzi din nou, apoi un clic slab pe clanță, urmat de scârțâitul unei uși. Era baia din capătul holului. Din nou târșâitul, clicul, scârțâitul. Era dormitorul lui Beth din adolescență. Una câte una, fiecare ușă era încercată și deschisă. Apoi următoarea. Apoi următoarea. Până ajunse la ușa dormitorului matrimonial, la capătul holului.

Beth știa că ar trebui să se ridice, să fugă la ușă și să se asigure că e încuiată. Dar acum era prea târziu. Nu se mai putea mișca. Sunetul târșâit se apropie. Apoi clicul. Clanța dormitorului matrimonial era încercată. Se mișca într-o parte, apoi în cealaltă.

Beth a închis ochii.

Nu pleci.
Nu vorbești.

Dar lucrurile se schimbau. Febra nebuniei urma să se frângă după tot acest timp, și nu avea să fie plăcut. Oamenii urmau să fie răniți. Asta se întâmpla când erai atins de nebunie. Te răneai.

Beth știa totul despre nebunie.
Clic, Clic.
Clanța se rotea când într-o parte, când în alta. Apoi din nou într-o parte. Apoi în cealaltă.

Nu se deschise, fiindcă ușa era încuiată.

Beth se întinse după flaconul cu pastile de pe noptieră, când de pe hol se auzi o voce. Un geamăt de disperare, al cărui ton crescu din ce în ce mai mult. Apoi plânsul.

– Te rog, spuse vocea. Te rog.
Nu e real, își spuse Beth în timp ce înghițea pastila fără apă. E moartă de atât de mult timp. Nu e real.
– Te rog, gemu vocea pe hol.

Ceva smuci clanța, clicul se auzi puternic, dar încuietoarea rezistă.

Beth Greer împinse pătura în jos și se strecură sub ea. Nimic din toate astea nu era real. Pastila urma să-și facă efectul și toate aveau să dispară de dimineață, ca un vis.

Închise ochii și așteptă somnul, în timp ce pe hol mama ei plângea”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News