Nu știu cât de premonitoriu este titlul filmului lui Alain Resnais, Vous n’ avez encore rien vu. Nu știu dacă ceea ce va urma ne va da peste cap opțiunile de până acum, pe cele personale sau ale criticii, în general. De juriu nu vorbesc, pentru că nimeni nu a aflat măcar o frântură de gând, nici o adiere nu răzbate din direcția Moretti and Co.

[caption id="attachment_186416" align="alignnone" width="640" caption="Alain Resnais, la Cannes, alături de echipa peliculei "Vous n’ avez encore rien vu". Foto: Reuters"][/caption]

Mai sunt șase filme de bifat și, deocamdată, doar Killing Them Softly, despre care am scris ieri și destul de prevzibilul The Hunt al danezului Thomas Vinterberg se apropie de primii clasați, mereu Cristian Mungiu și Michael Haneke. Oricât de mult ar ține francezii cu cinematograful lor (este evidentă strădania de a stoarce nuanțe), nu au putut să ridice prea mult în cotații creația veteranului Alain Resnais (aici se potrivește adjectivul, maestrul urmând să împlinească 90 de ani luna viitoare).

Cei care prețuiesc neastâmpărul ludic al autorului celebrelor Hiroshima, dragostea mea și Anul trecut la Marienbad (rămase de mult în urmă, stilistic vorbind), s-au lăsat prinși în joc și de data aceasta, dar sentimentul că marele artist este, totuși, obosit, nu poate fi alungat. Cu atât mai mult cu cât proiectele sale sunt tot mai ambițioase. Nu este prima oară ând artistul nu se dă în lături să împace teatrul cu cinematograful («de la 14 ani tot aud cum că ar fi potrivnice. Nu sunt, însă, profesor la Sorbona, nu știu să teoretizez», ne-a spus).

Nu este prima oară când convoacă ideea morții, sursa inspiratoare fiind acum piesa lui Anouilh Eurydice. Deși, în aparență flirtează, ca să spun așa, cu moartea, îi dă, malițios, cu tifla, închizând tema între coperți polițiste, teatralitatea deliberată care actorii evocă mitul lui Orfeu și al Euridicei, disperarea din jocul lor par a ne spune că Resnais are și neliniști ascunse. Totuși, are 90 de ani. Până și faptul că interpreții vin pe ecran cu propriile lor nume, Sabine Azéma, Pierre Arditti, Lambert Wilson, Hippolyte Girardot, sugerează, dincolo de un omagiu, o întâlnire de familie cu strângere de inimă. Se va mai repeta? În declarații, autorul este mai puțin pesimist decât noi și la conferința de presă a negat orice gând al unui testament.

De altfel, se va apuca imediat de un alt film. Dar eu mi-am îngăduit să-i folosesc titlul și cu gândul de a reveni la el și a-l modifica puțin, pentu a ajunge la «Încă nu ați citit nimic». Iată ce scrie Le Monde, sub semnătura lui Jacques Mandelbaum, un bun cunoscător la cinematografului românesc: «La Cannes, mai mult decât altundeva, granița care desparte adeziunea de respingere ține, uneori, de un fir de ață. Acest sentiment, care deschide o breșă neliniștitoare în ceea ce privește siguranța propriului gust, face din acest festival, împotriva oricărei așteptări, o experiență filosofică. Vineri 18 mai am văzut cel de al treilea lung metraj al românului Cristian Mungiu, Dincolo de coline. (…)

Am urmărit cele două ore și jumătate ale relației elective dintre două tinere închise între zidurile unei mănăstiri. Primele semne negative. Oare nu sunt eu sensibil în fața unui astfel de subiect? Plictiseala pare să mă atingă cu aripa ei cenușie, în ciuda admirației pentru frumusețea filmului. Este una dintre acele plictiseli virtuoase, care se îndoiește de a însăși. (…) Trece o noapte. Dimineața, o constatare uluitoare: filmul, despre a cărui naștere nu știu mai nimic, începe să mă urmărească. Încrustând imaginile, impunând personajele, dezvăluindu-și frumusețea. Fără îndoială, mai mult decât cele care te cuceresc scurt și repede, acest gen de filme care vă schimbă, devenind un aliat al propriei voastre rezistențe, mențin viu raportul spectatorului cu cinematograful». Mai adaug atât: în bilanțul revistei Hollywood Reporter, Tod McCarthy scrie: «Pentru unii, festivalul a început cu adevărat odată cu Cristian Mungiu». Iată ceea ce era de demonstrat.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News