"Să fii părinte nu e greu. Greu e să pui pe picioare o afacere, greu e să mergi la serviciu în fiecare zi fără să-ţi placă ce faci sau să-ţi placă şi să fii plătit prost, greu e să gestionezi relaţii, greu e să răzbați pe un drum profesional presărat cu piloşi, greu e să afli cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Să fii părinte nu e greu.

E teribil de greu. Să nu dormi nopţi şi zile pentru ani întregi, să fii acasă la oră fixă, să nu-ţi mai aparţii, să ştii că cineva depinde de tine la fiecare pas. Să nu mai încapi în propria viaţă decât printre picături. Să fii mereu în priză, mereu atent, mereu responsabil. Să porţi cu tine toată vinovăţia clipelor în care n-ai mai avut răbdare şi-ai ridicat vocea, să ştergi lacrimi, să domoleşti tantrumuri, să te ridici din pat şi să pregăteşti micul dejun când tot ce-ai vrea e să dormi măcar puţin, să-ţi muşti limba când îţi vine să urli, să nu înţelegi cum copilul tău cel bun te loveşte – pe tine sau pe alţii. Şi asta în primii ani.

Înţeleg că de la şcoală urmează altele. Şi altele la liceu. Toate astea în condiţiile în care eşti părintele unui copil sănătos, pe care îl creşti, alături de partener, de bunici, de satul tău.  Cum o fi când eşti mamă singură? Sau ca şi singură - căci partenerul e fie inexistent, fie e al doilea copil al casei. Sau, şi mai rău, cum o fi când eşti părintele unui copil bolnav?

"Mi se pare tulburător de greu"

Să fii părinte e una dintre cele mai provocatoare experienţe de viaţă. Şi, dacă scriu toate aste, n-o fac să mă plâng – am şansa unui copil sănătos, vesel, fericit şi a unui sat în jurul meu – şi chiar şi aşa mi se pare tulburător de greu. O scriu pentru că mi se pare util să vorbim despre toate perspectivele vieţii de părinte. Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă n-ar fi existat această uriaşă discrepanță între felul în care e proiectată imaginea maternităţii – pruncul care doarme liniştit şi gângureşte în braţele blânde ale mamei sale – şi realitate – un balaur (simpatic, ce-i drept) care-ţi cere în fiecare secundă să-l priveşti, să-l asculţi, să-i fii. Şi are 7 capete cel puţin.

Sunt pline grupurile de mame - grupuri închise, desigur, în care, chiar şi acolo, se postează adesea sub anonimat de teama judecăţii – de mărturii ale acestor femei epuizate fizic, psihic, emoţional, care simt că se prăbuşesc sub povara mămiciei. Are şi-un nume acum – burnout parental. Cred că o femeie care-şi doreşte să devină mamă ar putea intra pentru o lună pe astfel de grupuri. O lună e suficient, îţi dai seama curând că situaţiile sunt repetitive, doar numele diferă, ceea ce înseamnă că nu sunt experienţe excepţionale, ci mai degrabă comune vieţii de părinte. Parcurgerea unor astfel de mărturii ar putea fi un modul teoretic de pțrinteala. Un soi de decizie informată.

Adesea, când o femeie spune cât e de greu, interlocutorul răspunde: Dar e atât de frumos,nu? Şi asta e contragreutatea care ar trebui să închidă gura celei ce a îndrăznit să se plângă. Ce-ar fi să nu le punem în balanţă ci să le expunem pe amândouă în acelaşi timp? Nu ştiu dacă e bine sau e rău, mi-e teamă că le-ar speria pe cele ce vor să aleagă această cale. Dar măcar ar fi cinstit. Faţă de ele. Şi faţă de toate mamele copleşite de acest rol", a scris Melania Medeleanu pe Facebook.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News