În lacrima națiunii române căzută la Caracal se reflectă întregul univers al statului eșuat român.

TEZE ȘI IPOTEZE, MISTERE ȘI SPECULAȚII

Presa, opinia publică, contributorii rețelelor sociale, încearcă de zile bune să stabilească situația de fapt. Explicațiile oficiale lipsesc sau sunt contradictorii. Când orice răspuns la întrebările puse autorităților se dovedește a fi imposibil de susținut de legile fizicii, chimiei sau psihologiei, câmpul speculațiilor își pierde orice frontieră.

Perfect posibil ca tragedia Alexandrei să fie un accident, nu se știe deocamdată cum provocat, care să devoaleze o rețea imensă de trafic ilicit asociind, în statul mafiot, lumea interlopă cu administrația publică și chiar cu autoritatea judecătorească. Aceasta ar fi o explicație pentru inerția forțelor de ordine, bâlbâiala parchetului, demisia precipitată (ca să nu spunem dezertarea) ministrului de interne abia numit, tăcerea Guvernului sau inițiativele extravagant-diversioniste ale partidelor parlamentare. Dacă ar fi așa, faptul nu ar face decât să confirme odată în plus falimentul statului oficial român.

Pe acest fond înfloresc însă teoriile conspiraționiste cu finalități geopolitice străvezii precum cele potrivit cărora într-o țară mare exportatoare de prostituție și producătoare de vagabonzi fără locuință, este nevoie să se recurgă la răpirea câtorva adolescente inocente, având relații de rudenie riscante pentru răpitori în societatea civilă și mass media, pentru a satisface cererea de organe pe piața occidentală europeană sau cea de servicii sexuale pe piața nevoilor fiziologice ale militarilor americani de la Deveselu. Asemenea teze servesc mai degrabă decredibilizării NATO și UE decât aflării adevărului, făcând parte, deci, din alt scenariu.

Deocamdată cert este că niște copile au dispărut, că, alertate, autoritățile (mai exact angajații serviciului de telecomunicații speciale, niște procurori și o seamă de polițiști, în această ordine de vinovăție) au reacționat cu mare întârziere dovedind incapacitate funcțională, incompetență profesională și lașitate, precum și că suprastructura politică a statului (Guvern, partide, Președinte), după o nepermisă perioadă de tăcere care a isterizat populația, s-a manifestat ineficient și  neconcludent, dar mai ales panicard, populist și politicianist. Pe cât de improvizate și lacunare au fost explicațiile oficiale, pe atât de aberant diagnosticul și absurde soluțiile.

O PROBLEMĂ DE SISTEM CARE AMENINȚĂ STATUL NAȚIONAL ROMÂN

Atât știm precis și este destul. Nu este nevoie să facem pe detectivii de ocazie. Ceea ce se va afla de acum încolo, oricât de tragic va fi, ține de detaliu și nu mai poate schimba concluzia generală referitoare la esența lucrurilor. Toate la un loc indică faptul că nu putem vorbi despre erori individuale sau devieri comportamentale izolate, ci despre o problemă de sistem. Instituțiile statului român nu mai pot ocroti cetățenii. Ceea ce lipsește națiunea română de unul dintre criteriile esențiale de coeziune. Astfel aceasta încetează să mai existe.

Ce este un criteriu de coeziune? Este un motiv rezonabil pentru care cetățenii individuali sunt convinși că trebuie să fie loiali statului și instituțiilor acestuia. În speță este vorba despre securitatea personală. Prin legătura de loialitate cu respectivele instituții indivizii alcătuind o colectivitate în sine se constituie într-o comunitate acționând pentru sine. Aceasta, degajând și o identitate culturală, este națiunea. Când cetățenii nu mai au rațiuni pentru a crede în instituții națiunea se dezagregă moral și se destatalizează. Este ceea ce se întâmplă astăzi în România.

Pe lângă impotența instituțiilor la bază, reacția statului la vârf a creat poporului și percepția că puterea – cea cumulată pe care membrii săi au încredințat-o conducătorilor – este vacantă, abandonată, părăsită. Din carlinga aeronavei naționale aflate în zbor, lipsește pilotul. Un asemenea sentiment a creat totdeauna în istorie nevroză socială maximă. Este de ajuns o scânteie pentru ca nevroza să se transforme într-o explozie irațională aptă a distruge întregul edificiu statal.

Dacă printr-un noroc divin fenomenul nu se va produce spontan, rămâne de văzut în ce măsură actorii externi nu vor interveni pentru a-i da un implus. Depinde de raționamentul și interesele lor. Cei care vor crede că momentul pentru desăvârșirea operei de aneantizare a națiunii române – prea mare pentru o Europă atât de mică – a sosit, vor amorsa bomba socială. Cei care vor socoti că în plină criză a ordinii mondiale postbelice și postbipolare turbionul consecutiv scufundării navei românești poate antrena alte naufragii, făcând ansamblul operațiunii prea costisitor, vor tempera reacția. Analiza și informațiile îmi spun că Guvernul Dăncilă va supraviețui zilei de 10 august, dar numai ca legumă politică respirând prin aparatele de terapie intensivă euro-atlantice. Aceasta este formula de compromis a marilor actori globali și regionali.

IOHANNISMUL, ULTIMUL STADIU AL BĂSISMULUI

Cum s-a ajuns aici? Totul a început cu oligarhizarea, secretizarea și militarizarea statului de către cel care, nemulțumit cu rolul de Președinte-mediator, rezervat de Constituție, a înțeles să fie Președinte-jucător. Este vorba despre Traian Băsescu. Acesta a creat un stat paralel și subteran, în raport cu statul constituțional și legitim, al cărui braț înarmat a fost industria anticorupției – în același timp paralegală (a pus în aplicare reguli în afara legii), parajudiciară (a formulat sentințe concepute în afara sălii de judecată și în lumina unor raționamente fără legătură cu ordinea de drept) și parajudecătorească (a implicat în procesul judiciar persoane din afara autorității judecătorești). Dotat cu asemenea structură de putere, insuficientă spre a înfrânge statul oficial, încă solid, și a-și susțiune regimul neocezarist, Băsescu a cerut sprijinul unor puteri străine. În schimbul acestuia a cedat, precum singur a recunoscut (așa cum a admis și caracterul mafiot al statului lăsat nouă moștenire), porții mari de suveranitate națională.

Președintele Băsescu a crezut că va controla acest monstru. De asemenea el a sperat că va putea profita de dezbinarea Occidentului căruia i-a închinat România, spre a păstra o anumită autonomie de mișcare națională. Dacă au funcționat, aceste calcule s-au confirmat doar pe termen scurt; și anume până la sfârșitul mandatului băsescian. Ulterior, inclusiv după o serie de lupte intestine, care au impus și permis totodată vasalizarea lor față de puteri externe diferite, instituțiile oculte ilegitime ale statului subteran s-au autonomizat în spațiul național și și-au definit propriile agende politice. Președintelui Iohannis nu i-a mai rămas decât să accepte prizonieratul „sistemului antisistem” în țară și supunerea totală față de puterile din afara țării. Când conflictele izbucnite între acestea din urmă au așezat în tabere diferite America trumpistă și Europa germană, Iohannis și „statul său” tot mai agresiv, au părăsit Axa Washington-Londra, pe care a rămas Guvernul statului oficial, tot mai defensiv, și s-au plasat pe Axa Berlin-Paris.

În paranteză fie spus, orice acord strategic va realiza oricare dintre puterile respectivelor axe cu Rusia (și un astfel de acord va fi inevitabil), acesta se va clădi pe spezele României, al cărei dualism de facto va face ca nici una să nu se simtă obligată față de ea.

Când Traian Băsescu vorbea și vorbește despre „întărirea instituțiilor statului”, el se referă de fapt la instituțiile statului nelegitim. Pe acestea Klaus Iohannis le-a consolidat cu supra de măsură, profitând și de faptul că elitele politice, dar și cele economice și culturale ale țării fuseseră în cea mai mare parte distruse sub regimul predecesorului său. Ce nu apucase să facă acesta a desăvârșit el. În locul debăsificării a venit iohannizarea. Din câte se vede, iohannismul este ultimul stadiu al băsismului.

ÎN LUPTA STATULUI LEGITIM CU STATUL SUBTERAN SACRIFICAT ESTE CETĂȚEANUL

Întărirea instituțiilor nelegitime nu se putea face decât prin slăbirea celor legitime. La Caracal s-a văzut starea dezastroasă în care au fost aduse cele din urmă. Ele nu mai sunt aproape bune de nimic. Guvernul legitim nu poate mai mult de atât. Cât de cutezătoare și de ferme să fie forțele de ordine după ce jandarmii care interveniseră cu un an înainte împotriva manifestanților violenți din Piața Victoriei, porniți să ocupe sediul executivului, au fost puși sub urmărire penală și acuzați de „reacție disproporționată”, în timp ce bravul ministru de interne Carmen Dan tocmai fusese înlăturat, la insistențele străinătății (cel mai probabil Germania), tocmai pentru că susținuse acea intervenție?!

Observăm însă că în joc s-a aflat și STS – serviciul militarizat (militarizarea este un fenomen specific autoritarismului oligarhic) care s-a dovedit atât de eficient în influențarea (a se citi chiar fraudarea) alegerilor europene și a referendumului din mai 2019, spre satisfacția susținătorilor interni și externi ai lui Klaus Iohannis. De asemenea, procurorul Popescu, care a condus dispozitivul de intervenție pentru presupusa salvare a adolescentei Alexandra, era nimeni altul decât un activist al magistraților #rezist, opozant al Guvernului și critic al legilor justiției pe care, altminteri, ar fi trebuit să le aplice (și iată că nu le-a aplicat), premiat cândva de însăși „Zeița luptei anticorupție”, Laura Codruța Koveși. (Polițiștii erau în speță, potrivit legii, în subordinea procurorului Popescu, al cărui coleg tot #rezist, procurorul militar Pârlog, tocmai îi ancheta penal pe jandarmii din 10 august 2018.) Cum de chiar aceste forțe comandate sau protejate de Președintele Iohannis au ratat ținta de o manieră atât de penibilă?!

Răspunsul este simplu: pentru că instituții proiectate și organizate pentru a încălca drepturile omului, instituții care au și performat în acestă privință, nu pot fi în același timp performante în apărarea drepturilor omului. Când drepturile omului sunt violate în principiu, violul pur și simplu în concret nu are cum fi stăvilit. Când ele sunt încălcate la vârf, încălcarea coboară inevitabil și la bază. Dacă telefonul Alexandrei ar fi denunțat o luare de mită, oricât de fantasmagoric ar fi fost denunțul, locul apelului ar fi fost imediat descoperit. Pentru a salva de la viol și moarte o adolescentă nevinovată, statul paralel iohannist nu este conceput; în timp ce statul oficial nu mai este capabil.

Nepotismul și favoritismul au fost practicate în politica românească din cele mai vechi timpuri. Ele nu sunt deloc străine de PSD, ALDE și celelalte partide ale curentelor politice principale postcomuniste, explicând lipsa de performanță a serviciilor publice. Distrugerea sistematică a elitelor și înlocuirea forțată a acestora în administrarea sectoarelor strategice ale țării (justiție, armată, servicii secrete, învățământ / educație, comunicare de masă, energie, bănci și altele) cu batalioane de roboți spălați pe creier și lipsiți de orice valoare profesională sau umană, programați să promoveze orb și absurd agende politice fără legătură cu vreun interes național românesc sau cu ocrotirea drepturilor omului și cetățeanului, este însă lucrarea certă a regimurilor Băsescu și Iohannis. Acestea au transformat nepotismul domestic pesedist în nepotism de stat și favoritismul artizanal al partidelor consacrate în favoritism industrial. Astfel au fost distruse statul democratic și statul de drept deopotrivă, așezându-se în locul lor un stat în care acțiunea politică s-a rupt de societate. Scăpat de sub controlul social politicul a devenit antisocial iar organizarea sa statală a îmbrăcat haină mafiotă. 

Dumnezeu i-a dat Alexandrei din Caracal trei șanse la viață. Un STS impotent, un procuror incompetent (între logica lozincilor #rezist și competența magistraților activiști #rezist este o incompatibilitate absolută) și niște polițiști timorați i le-au anulat. Așa arată statul mafiot băsesciano-iohannist guvernat de serviciile secrete.

STATUIA LUI IOHANNIS RIDICATĂ LA BERLIN S-A NĂRUIT LA CARACAL

La Caracal s-a prăbușit toată mitologia anticorupției alimentată de aproape cinci ani de zile de Președintele României Klaus Werner Iohannis. Corupția ucide! Fără îndoială. Dar și prostia ucide. Aceasta a ajuns a fi cea mai gravă formă de corupție din România sub regimul Iohannis.

Prostia, alături de rea credință, a corupt și lupta împotriva corupției. Astfel „statul de drept” iohannist, vajnic susținut de UE și America soroșisto-clintonistă, s-a dovedit incapabil nu doar să ofere procese echitabile elitelor românești, ci și să apere drepturile omului de rând. Căci respectul drepturilor omului nu are cum fi selectiv, iar siguranța cetățeanului este indivizibilă – când dreptul și siguranța unuia sunt afectate, drepturilor și siguranța tuturor sunt în pericol.

După tragedia de la Caracal, ca și după aceea a Sorinei de la Baia de Aramă, nimeni nu mai poate crede în proiectul „statului lui Iohannis” și în principiu, cu tot sprijinul extern, cel de al doilea mandat al acestuia este compromis. Nu știu, de asemenea, ce va mai putea face STS după scandalul în care a fost implicat și care a atras toți ochii asupra sa.

Caracalul a developat o realitate tragică și a exclus din conștiința socială - chiar dacă deocamdată nu se vede cu ochiul liber - orice încredere în discursul și regimul iohannist. Este probabil că de aceea susținătorii săi externi vor căuta rapid soluții de înlocuire a lui Iohannis / PNL cu o altă formulă pentru administrarea coloniei românești. Cu siguranță că negocierile între „puterile suzerane” sunt în toi și probabil discuția se poartă între adepții legitimismului pesedist și cei ai revoluționarismului userist, între susținătorii continuității răului cunoscut („ciuma roșie”) și cei ai discontinuității ghepardiene (potrivit căreia totul trebuie schimbat pentru ca nimic să nu se schimbe). În atare context întoarcerea la Dăncilă / PSD sau redescoperirea lui Tăriceanu / ALDE nu sunt imposibile.

A TREIA CALE DUCE ÎN INFERN

Culmea este, însă, că moartea iohannismului nu este o sursă de optimism. Pe maidanul lăsat de eșecul statului român legitim și de falimentul statului paralel băsisto-iohannist, a început deja să înflorească buruiana extremismului userist irigat de idei de factură neofascistă.

În locul întăririi instituțiilor statului legitim, croit de Constituție, se are în vedere înăsprirea pedepselor; și așa cele mai mari din UE. În locul garantării suplimentare a drepturilor omului ni se vorbește despre limitarea libertăților individuale. Chipurile, mai multă siguranță se obține cu mai puțină libertate. În locul dotării corespunzătoare a unui sistem de interceptări pentru siguranță publică pus sub control civil, ni se propune extinderea competențelor serviciilor secrete (SRI) plasate cât mai departe de supravegherea societății. În loc să dotăm și civilizăm STS, care are competențe legale în materie, se preferă militarizarea acestei activități prestate în afara competențelor legale firești ale SRI (un serviciu de contraspionaj) care are dotări tehnice disponibile - deci peste nevoile sale. În locul răspunderii magistraților se solicită desființarea parchetului abilitat să investigheze derapajele penale ale magistraților, care, vezi Doamne, i-ar intimida pe aceștia în aplicarea legii. Pe ce se întemeiază prezumția aberantă că respectivul parchet (SIIJ) ar urmări să sancționeze respectarea legii de către magistrați iar nu nerespectarea ei, nu ni se spune. După cum nu ni se spune nici de ce jandarmii sau polițiștii ar fi încurajați să respecte legea atunci când tocmai aplicarea ei atrage punerea lor sub urmărire penală.

Iată logica răsturnată care ni se promite, caracteristică tuturor regimurilor totalitare. Sub amenințarea acesteia am putea sfârși iubindu-l pe Klaus Iohannis. Dacă nu vom sfârși în vreun nou Gulag românesc.

Criza de la Caracal ne poate trezi ca neam și ne poate face, dacă nu să ne ridicăm dinnou, cel puțin să nu renunțăm la a ne mai ridica. Ea ne poate îndrepta însă și în direcția unei lovituri de stat violente sau de catifea care să asocieze statutul internațional de colonie cu un regim intern de dictatură. Astăzi varianta din urmă pare mai apropiată și mai probabilă decât cea dintâi. Mâine este, însă, o altă zi…

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News