Stephan Poen, artist liric, muzicolog, expert în sonologie și sonosofie, a fost la Avangarda, într-o ediție de excepție cu Ionuț Vulpescu.

Stephan Poen a vorbit despre Elena Cernei, interpretă de operă, autoarea unui descoperiri cu privire la fonațiile insonore. A avut soluția pentru întrebările nedumerite ale lui Einstein. 

Vedeți dialogul dintre Stephan Poen și Ionuț Vulpescu:

Ce poți crea din muzică, talmud și cabală? Stephan Poen: „Sonozofia este un domeniul doctrinar elaborat de mine în Premiera Mondială, este înțelepciunea sunetului”

I.V.: Ești pianist și bariton.

S.P.:  Și bariton! 

I.V.: Dar pianistul și baritonul... 

S.P.: Scuză-mă! Sonozofia, ca să nu lăsăm publicul suspendat...  Sonozofia, deci lucrarea mea era „Sonologie și sonozofie în determinismul tonal”. Sonozofia este un domeniul doctrinar elaborat de mine în Premiera Mondială, este înțelepciunea sunetului, adică punctul de intonație, integrat în tonalități, achiziționează o condiție sapiențială, deoarece am făcut o filtrare analitică a sistemului tonal prin doctrina de cabala și prin doctrina talmudică, având afinități culturale cu acest teren, unde citesc și scriu în original, și am ajuns să înțeleg cum se raportează sistemul tonal din punct de vedere sonozofic la conștiința noastră. 

I.V.: Determinismul tonal? 

S.P.: Determinismul tonal este acel ansamblu de fenomene care organizează structura tonalităților. Faptul că într-o tonalitate intră anumite sunete și nu altele, este un efect gravitațional de atracție a sunetelor, efect gravitațional despre care vorbea și Dimitrie Cuclin, marele exeget, compozitor și dirijor, și care spunea că acordurile trăiesc deoarece între sunetele lor componente se exercită o forță gravitațională atractivă. 

I.V.: De aici și caracterul interdisciplinar al studiilor tale. 

S.P.: În toate aceste desfășurări, care sunt în memoria Elenei Cernei, am fost influențat de iubita mea soție, care ea a dorit să onoreze darul lui Dumnezeu aprofundând vocea și micro-organismul uman, micro-universul de la baza organismului uman. Și atunci ea a făcut o serie de descoperiri, fonația cefalică, adică fonații insonore. A mers până la un model universo-genetic și universo-structural bazat pe vibrații. A mers până acolo că a introdus parametrul de frecvență în energia de definiție, în formula de definiție a energiei prin produsul dintre masă și viteza luminii, renunțând la ridicarea la pătrat a vitezei luminii prin adaos în produs a frecvenței. Ca pe urmă, după ce a publicat cartea la Roma, să citim că la o licitație de la New York s-a vândut un manuscris a lui Einstein, unde el scria de mâna lui această formulă de definiție a energiei, a tăiat exponentul la pătrat, l-a scris din nou și iar l-a tăiat punctat cu un semn de întrebare. 

Îndrăgostit din copilărie de Elena Cernei: povestea de dragoste uluitoare a marii artiste cu Stephan Poen, în ciuda diferenței de trei decenii. „Am așteptat să mai cresc un pic fiindcă nu voiam ca diva de care eram îndrăgostit să aibă imaginea mea că sunt un copil.”

I.V.: Cum a fost întâlnirea cu Elena Cernei, o artistă importantă, o mezzosoprană cu roluri foarte cunoscute? În primăvară a fost și centenarul nașterii Elenei Cernei. 

S.P.: La operă și la filarmonică, fiindcă ea a fost în primii 8 ani de carieră simultan prim solistă a Filarmonicii și a Operei Române. Întâlnirile au fost niște etape. La 4 ani i-am auzit vocea la radio. La 6 ani i-am recunoscut vocea la televizor. La 8 ani am văzut-o pe stradă și m-am dus la Operă. De la 8 la 14 ani mergeam la Operă numai însoțit și atunci numai la spectacolele ei. După 15 ani am început să mă duc singur și la 16 ani și jumătate am îndrăznit să mă duc la cabina ei. Am așteptat să mai cresc un pic fiindcă nu voiam ca diva de care eram îndrăgostit să aibă imaginea mea că sunt un copil. 

I.V.: Și tu ai fost îndrăgostit întâi de vocea ei. 

S.P.: Întâi vocea ei, a intrat în mine ca o obsesie. Am înțeles fenomenul ăsta numai când am devenit medic-pediatru. Eu am făcut facultatea de medicină, facultatea de pediatrie, care era o facultate de medicină generală cu specializarea în pediatrie până la absolvire. Am înțeles că vocea Elenei Cernei a intrat în ființa mea cum intră aerul în organismul unui nou născut cu prima respirație. În momentul în care eu tac, nu vorbesc cu nimenea, stau, în creierul meu, este ca un player și începe spontan o arie cu ea.

I.V.: Și ce ai spus când ai fost la cabină? 

S.P.: Când am fost la cabină... Când am fost la cabină... 

I.V.: Unde? La Operă? 

S.P.: Da, a fost miercuri, 18 aprilie 1973. Eram în clasa a X-a, la liceu. 

Elena Cernei i-a dat numele de „Poen”. „Eu am văzut-o într-un halat de cabină, care îmi oferea mult mai multe decât vedea publicul în sală.”

I.V.: Cu 3 ani înainte să mă nasc...

S.P. Așa. Am venit. Am declarat admirație. M-a invitat să iau loc. Arăta super pentru că aștepta să-i vină rochia pentru actul 3. Deci eu am văzut-o într-un halat de cabină, care îmi oferea mult mai multe decât vedea publicul în sală. Am făcut efortul să mă concentrez, că era de o frumusețe care pe mine... toată virulența mea teribilistă era înfrânată. Am spus că studiez muzică și canto, că sunt solistul liceului, că o admir și o iubesc. Am spus și alte lucruri care o să le citiți în cartea pe care o public în sfârșit într-un viitor foarte apropiat. Dar ea, vrând să-mi dea o dedicație, m-a întrebat, „cum îți spune mama acasă?” la care eu n-am vrut să spun. „Ștefan Poenaru mă numesc eu.” „Dar dacă eu vreau să te alint...” „Doamnă, e suficient așa.” „Nu.” Ea voia să mă alinte cu... „Probabil că mama îți spune Ștefanel, cum ești un rotofel, așa.” Și ea a scris pe program lui Ștefanel, Poenaru, însă n-a încăput și a rămas numai Poen. Și când am plecat în lume, am zis, ăsta este numele meu. 

I.V.: Deci Elena Cernei, în cabină, atunci, a dat numele. Al doilea nume care e primul între timp. 

S.P.: Care a devenit primul, că sunt în toate actele. În pașaport am și certificat de naștere cu nou nume. 

I.V.: Ce-a cântat în seara aia, ți-amintești? 

S.P.: Cum să nu voi să nu îmi amintesc? Carmen. Carmen și m-a și speriat. Pentru că, în Habanera, ea spunea, în românește, „dar acel ce nu mi-a spus nimica, din toți, acela mi-a plăcut.” A spus-o cu așa o forță de convingere, încât... Această doamnă trebuie să nu o încânți cu vorbe. În actul 4 spunea, „tu îmi ceri ce nu se poate, Carmen nu știe-a minți. Și tot ce urmărești e zadarnic”. Și asta m-a avertizat, trebuie să știu, foarte bine pregătit, în a asalta așa o personalitate.

I.V.: Dar ce ai urmărit n-a fost zadarnic...

S.P.: Nu. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News