Deși eclipsată oarecum de agenda zile, întâlnirea lui George Maior cu Comisia Parlamentară de Control asupra activității SRI, a elucidat teme pe care opinia publică le discuta de mult timp. Mai franc și mai curajos de cât puteau mulți să-și imagineze, George Maior a răspuns unor subiecte care se învârteau în gol, clarificând bună parte din ele, subliniază Flaviu Predescu, fost șef de cabinet al lui George Maior. 

George Maior – nevoit să fie mediator indirect într-un climat politic instabil

În opinia mea, o funcție de director al principalului serviciu de informații al României nu prea are multe în comun cu una de șef de aprozar, de pildă. La un director de serviciu secret programul zilnic este complex și mai ales sensibil. Puterea, autoritatea și legitimitatea directorului întrunesc doi mari poli care atrag cu sine o responsabilitate majoră. Primul izvorăște din voturile pe care le-a obținut președintele, iar altul din legitimitatea parlamentară, care validează propunerea șefului statului. Mai mult ca oricând, cel mai longeviv director civil din istoria serviciilor secrete românești (2006-2015) a avut un mandat dificil, în care a fost nevoit să aloce timp personal unei medieri indirecte. Probabil că asta a izvorât din contextul politico-social al perioadei și din adânca prejudecată față de grupul celor care lucrează cu informații, a unor factori de decizie. Au fost vremuri în care Traian Băsescu a întărit și încurajat puterea militarilor, sperând că șefii civili vor fi doar marionetele acestora.

Contextul politic al mandatului lui Maior și influența simpatiei Băsescu-Udrea

 

Societatea românească a fost extrem de dezbinată după anul 2004. Dacă analizăm o situație, trebuie să înțelegem bine contextul. Băsescu și Tăriceanu erau parteneri, umăr la umăr în alianța Dreptate și Adevăr. După retragerea candidaturii lui Stolojan, Băsescu a ajuns președinte și l-a numit pe Tăriceanu premier cu sprijinul lui Dan Voiculescu („Soluția imorală”) Nu după mult timp, ca urmare a presiunilor Elenei Udrea, Băse a vrut să-l determine pe Tări să demisioneze. De la acest gest, la nivel politic,  s-a creat un conflict fără precedent. Tăriceanu n-a vrut să-și dea demisia (după atacul Elenei Udrea cu bilețelul roz, pe care susținea că Tăriceanu l-ar fi folosit ca să facă trafic de influență în sprijinul lui Dinu Patriciu) așa că  PSD, pentru a nu da toată puterea lui Băsescu, a susținut PNL-ul în parlament indirect, prin menținerea lui Tăriceanu ca premier. Tăriceanu a devenit disident în relația cu Udrea și Băsescu constrâns de împrejurări și nu pentru că își dorise asta.

De partea cealaltă, în PSD, erau alte tipuri de tensiuni. O parte importantă a partidului era nemulțumită după ce Ion Iliescu pierduse șefia PSD. Adrian Năstase refuzase să candideze împotriva lui Iliescu, iar Geoană (oportunist politic, despre care Emil Constantinescu spune în cartea sa „Prețul demnității” că „i-a fost jenă să-i publice în carte scrisoarea lingușitoare din vremea când Mircea era ambasador în SUA”) a profitat. Geoană a fost cel care s-a folosit de Grupul de la Cluj și nu invers. De altfel Grupul de la Cluj era format din câțiva oameni care au făcut carte pe bune, dar nepricepuți la jocuri politice dâmbovițene. Așa că din 2005, în fruntea PSD s-a instalat o conducere care nu avea sprijinul autentic al întregului partid. Pesediștii nu agreau ca Iliescu și Năstase să fie brusc lăsați pe dinafară, dar nu aveau ce să facă. Geoană, Vanghelie, Viorel Hrebenciuc, Mitrea și Cătălin Voicu controlau CEX-ul.  La Congresul din aprilie 2005, Ion Iliescu a strigat de la microfon către delegați: „Aveți grijă pe mâna cui dați partidul!”

Cam acesta era contextul. PD-iști nemulțumiți că au președinte dar n-au guvern, PNL-iști furioși că au premier dar că președintele îi poartă sâmbetele și nu-l sprijină (omorând alianța D.A. de dragul unei persoane) și pesediști divizați în surdină, care căutau la rândul lor un sprijin. Acțiunea nesăbuită a lui Geoană, prin care, în aprilie 2007, sfătuit de un general  din conducerea SRI care se afla încă în funcție, dar era vizat de pensionare, a declanșat un atac public, de tip politic, la adresa conducerii, ostilizându-și (e o presupunere personală) relația cu cei vizați de atac. În mod cert asta a suplimentat tensiunile inter-instituționale și a ucis ce era mai important – comunicarea dintre polii de putere.

 

Politicieni, ziariști  și oameni de afaceri – căutau simpatie și nu invers

 

George Maior nu venea de pe lună. Papă să fi fost, tot niște politică ar fi trebuit să cunoască. Fusese secretar de stat la Ministerul Apărării (adjunct al lui Mircea Pașcu) apoi senator PSD de Alba, iar după demisia lui Talpeș din PSD,  a ajuns președinte al Comisei de Apărare și Ordine Publică. Ajuns în fruntea SRI (părerea mea că este că în decizia numirii sale au corelat mai mulți factori: tinerețea și experiența, consistenta expunere publică pe care o avea, pozițiile echilibrate, non-radicale, dar mai ales contextul politic.  Băsescu n-ar fi putut să-l pună pe Săftoiu la SIE fără PSD, iar PSD n-ar fi putut să numească nici un director fără semnătura lui Băsescu. Țara era oricum într-un fel de blocaj, care ar fi dus la o criză și mai mare). Ajuns în funcție, George Maior nu a făcut  altceva decât să se comporte prudent și să demareze o viziune de transformare a SRI . Pe fond, nu și-a schimbat comportamentul uman, doar pentru că s-a văzut director SRI. Iar dacă oamenii sunau: „vreau să vă revăd, să vă întâlnesc!”, acest lucru a fost spus deslușit de către George Maior ieri. Uman, în nume personal, a fost un constant partener de dialog.  

Probabil că s-a întâmplat la fel și în cazul inițiativelor unor persoane din presă, care îl creionau atitudinal drept om deschis la minte, care vede dincolo de conflictele peramanente. Ce să fi făcut Maior? Să fi spus: „stați, că eu mă închid în acest birou și nu mă mai întâlnesc în vecii vecilor cu nimeni, voi aștepta să aflu de la știri ce se întâmplă și discutăm peste câțiva ani!” .

Mă întreb dacă pot fi oare privite întâlnirile lui Maior cu cei din spațiul civil, din politică sau din presă, ca o formă de non-ignoranță, un fel de dublu control față de ceea ce-i livra pe atunci osificatul sistem în fruntea căruia fusese instalat? Să nu uităm totuși că Maior ajunsese într-un SRI puțin reformat și pe oarecum eliberat de vechi reflexe. Deși SRI-ul de azi este respectat internațional și integrat în familia marilor servicii, Maior este etichetat tocmai de către cei care îi căutau atenția cândva.

Deci să dea primul cu piatra cel care s-ar fi călugărit odată ajuns director SRI, mai ales într-un astfel de context, în care erai dacă nu te aperi ești băgat în gura lupului.

Fostul șef ANI – între a vrea să te faci „util” și a lua situația „în mână”

 

Fostul șef al ANI, Georgescu, creionat ani de zile de presă ca fiind instrumentul lui Băsescu, înclin să cred că a încercat neobosit să se bage în seamă cu SRI și nu invers. Probabil cei din conducerea SRI (foști și actuali) au dovezile strădaniilor acestuia (emailuri sau scrisori) prin care solicita sprijin pentru diverse roluri prin care să-și consolideze influența. De altfel, protocolul dintre ANI și SRI s-a făcut la solicitarea lui Georgescu și nu invers.  Când a fost deci sincer Horică, atunci când se auto-propunea ca fiind „util” sau după ce și-a luat-o „în mână” de la soartă? Ce ți-e și cu oamenii…

 

Aniversările SRI – „N-ai fost acolo…”

 

Cred că aniversărilor de Ziua Națională și ziua SRI li se dă o dimensiune exagerată, pe nedrept cu tentă pronunțat negativă. Cumva, dacă te izolezi și eșantionezi comunicarea instituțională nu e bine, iar dacă asiguri platformă de 3 ori pe an pentru ca oamenii să se cunoască între ei, iarăși nu e bine. Păi într-o lume în care un tip de șef vrea să aibă doar el relații în afara instituției pe care o conduce și un alt tip,  care deschide porțile acesteia, care variantă este mai potrivită? Oare n-au fost invitați, alături de acei șefi din justiție, deopotrivă și pesediști, și liberali și pediști? Câte dintre aceste zeci de persoane nu pot ieși să spună acum „a fost așa” sau „a fost invers”, la câte „funcții” s-au perindat în acei ani în spațiul public? Și ce e mai amuzant, că personajele cele mai vocale (care apar la televizor) n-au fost acolo, dar se exprimă, vrând desigur să inducă opiniei publice ideea că întâlnirile au avut caracter ocult. Mai simplu spus, încearcă să hrănească imaginarul colectiv cu  exagerări și nu cu tabloul unor persoane care se învârteau două ore în jurul unui bufet suedez. Acestea în condițiile în care toate ministerele și structurile militare fac întâlniri protocolare, sărbătorindu-și cu religiozitate ziua de înființare și pe cea națională.

Aniversarea zilei de naștere. Acum, dacă directorul se ducea și petrecea la Doi Cocoși n-ar fi fost bine, iar dacă o făcea la Golden Blitz, tot  n-ar fi fost frumos, apoi, dacă se întâlnea cu cei cu care e prieten sau cu care colaborează prin natura funcției, într-o sală de protocol, din nou nu ar fi fost  bine. Este ca în poemul „Gura lumii”, a  lui Arghezi: „Mai rămânea să facă o-ncercare,/Să ia de-acuma dânșii măgarul la spinare.”

O singură persoană l-a învins pe Băsescu

 

Ce ar fi de făcut? Să se facă o lege. Să i se suspende oricare drept de om celui care ajunge director de serviciu secret. În aceeași lege să se menționeze că izolarea totală este o obligativitate de serviciu și să i se dea o listă cu cine mai poate și cu cine nu mai poate relaționa dar și un ghid de conduită comportamentală în astfel de situații. Să nu uităm totuși că directorul nu este militar, tocmai din rațiuni democratice și de control (operațional și ca ordonator de credite) asupra structurii militare. (Adriana Săftoiu scrie în Jurnalul său de Cotroceni că Băsescu inițial ar fi intenționat să lase doar militari în fruntea serviciilor. Nu știu dacă e real, dar gestul seamănă a Băsescu). Tot în acea lege ar trebui să fie prevăzut clar că un director nu mai are nicio zi de concediu și nici acces la prieteni, că nu mai poate râde sau plânge și chiar că nu mai poate vota.

Până nu se va face așa, orice contiguitate este interpretabilă și întotdeauna abia când nu mai ești ți se vor căuta felurite „bube în cap”. Cred totuși că a fi subordonatul lui Băsescu este una din cele mai grele provocări profesionale. Vezi lista foștilor lui subordonați. O singură persoană l-a învins pe Nea Traian, cea care i-a cucerit inima  și prin el o bună perioadă, a dominat o țară. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News