Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a fost invitata lui Ionuț Vulpescu la ”Avangarda”. 

”Sunt 40 de ani de când Dimineața pierdută e o frescă a ultimului secol al României, dar sunt tot atâția ani de când autoarea ei a luat distanță de paginile scrise atunci. Pe Gabriela Adameșteanu, o scriitoare apreciată de publicul de orice vârstă – în ciuda războaielor generaționale, pe care autoarea le vede tot mai amplificate de vanitățile din lumea culturii – credem că o cunoaștem din cărți, din anii de jurnalism „angajat”, din timpuri în care scria despre Obsesia politicii noastre și nu numai. Dar puțini știu că Gabriela Adameșteanu crede în distanța limpede dintre viață și artă și o folosește pe prima, mult mai cuprinzătoare și puternică, să dea viață celei de-a doua, mult mai terapeutică și mai potrivită pentru a înțelege complexele, manierele și credințele unei civilizații. Aflăm, dintr-o ediție inedită a podcastului Avangarda, prilejuită de aniversarea a 40 de ani de la publicarea Dimineții pierdute, de ce Gabriela Adameșteanu nu a avut niciodată mania succesului editorial și nici nu a intrat în războaiele dintre scriitori; cum a arătat intimitatea tinereții sale, din care își amintește că sărăcia e suportabilă, moartea celorlalți nu” spune Ionuț Vulpescu. 

Iată o parte din dialogul celor doi: 

Ionuț Vulpescu: Ce te clasicizează? Ce clasicizează un scriitor, spațiul literar, așa cum spuneți, sau adeziunea publicului?

Gabriela Adameșteanu: În mod clasic, manualele, istoriile literare și opțiunea specialiștilor în literatură. Publicul e cel care îți arată vânzările și vânzările sunt foarte interesante pentru editorul tău. Există o afecțiune a publicului sau o rejectare a ta de către public. Dar clasicizarea se face prin oficiali, știți, de toate formele, din lumea literară. Problema lumii literare, pe care o știe toată lumea acum, e că ea e împărțită nu doar în grupuscule, dar și spartă. Spartă, polarizată. La noi e polarizată, toată lumea o recunoaște, chiar și grupările, dar dacă ne uităm la ce se întâmplă în Franța, în Germania, în America, acolo văd mai puțin, dar în orice caz, în Franța și în Germania, sunt intense polemici, care au căpătat în ultima perioadă chiar și note politice, polemici culturale în care s-au vărsat tensiunile din Orientul Mijlociu, lupte politice mutate în spațiul literar până la a opri premii celor care susțin o parte și se consideră, cum să zic eu, de neadmis. Deci sunt acuze de antisemitism, acuze de violare a drepturilor omului, acestea toate în Franța și Germania sunt la ultima oră. 

România, țara care „nu face războaie”

Ionuț Vulpescu: În Franța și Germania. E totuși o miză istorică importantă. Totuși în România de ce s-a spart solidaritatea aceasta atât de ușor? 

Gabriela Adameșteanu: În România... aceasta nu face războaie deocamdată. În România, pe de o parte e un război generațional, la prima vedere. Și este un război provocat de instituția cea mai importantă din timpul comunismului, Uniunea Scriitorilor. Care nu mai este acceptată de întregul spectru literar. Nu doar că nu mai e acceptată. E într-o mișcare de ostilitate evidentă. Polemici au fost, au fost și procese. Rezultatul este, pentru mine, chiar trist... pentru mine e trist când merg la Uniunea Scriitorilor, pentru că lipsesc tinerii. Eu când am fost prima oară, când am intrat foarte târziu în Uniune, în anii ’80, ’81, era foarte interesant. Era efervescent. Era ceea ce ni se părea libertate...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News