Naţionala României. Două cuvinte care acum ceva ani creau emoţie pozitivă, creau emulaţie, te făceau să vrei să iei bilet pe stadion. Dar care acum te fac să schimbi postul TV, ca să nu te enervezi. 

Naţionala României a jucat în preliminariile EURO 2024 cu reprezentativa similară a Kosovo şi cu cea a Elveţiei. Două egaluri, două goluri marcate şi două jocuri fără prea multă speranţă. Doar câteva sclipiri, ici colo. 

Dacă la meciul contra celor din Kosovo a existat alibi-ul terenului pe care naţionala nu a mai jucat de la acel România - Olanda 1-0 de la Constanţa, dinaintea EURO 2008, la meciul cu Elveţia nu a existat decât plumbul turnat în ghetele tricolorilor încă de la conferinţele de presă. "Elveţia e peste noi", sau "Elveţia e una dintre forţele Europei" nu au făcut altceva decât să inhibe 18 jucători care şi aşa nu au un ritm extraordinar. 

Dar realitatea este că Elveţia nu e o forţă a Europei. Elveţia nu ajunge în semifinale şi finală de campionat european sau campionat mondial pocnind din degete, şi nici nu are performanţe deosebite în Liga Naţiunilor. Problema este că naţionala României s-a îmbolnăvit de "danpetrescism" şi consideră că orice adversar este cu mult peste nivelul ei. Probabil că, neavând aşteptări mari, nu putem fi dezamăgiţi, nu? Dacă ne gândim că oricum ne bat toate echipele, nu putem fi surprinşi când chiar se întâmplă. 

Un lucru e clar, însă, după meciurile astea două. Dumnezeu e microbist şi, nu ştim de ce, ţine cu naţionala României. Jucăm slab, sare mingea din ai noştri, dar cu toate astea reuşim să scăpăm nebătuţi din două meciuri în care am fost sub adversari. Ne-a salvat şi sistemul VAR, câte o dată în fiecare meci, aşa că putem răsufla uşuraţi, în continuare pe locul doi în grupă. Nu suntem buni, dar avem noroc, şi asta ne ţine speranţa în viaţă. 

Doar că, în ultimii ani şi în ultimele campanii de calificări, am învăţat cu toţii că speranţa este ceea ce ne omoară. Fotbalul românesc are nevoie de un restart, iar asta nu se poate fără a ajunge la minimul absolut. Trebuie să realizăm că suntem la nivelul unor ţări precum Malta, Andorra sau Gibraltar, din punct de vedere fotbalistic, ca să ne putem gândi la o redresare. E plin fotbalul românesc de talente, de jucători care sunt numiţi "magicieni", dar toţi aceştia par să uite cum se practică jocul ăsta când îmbracă tricoul ăla galben. Sau când se duc pe la echipe de prin Europa. 

Am vrut să spun că, poate, ne putem compara cu ţări precum Arabia Saudită la fotbal, că tot ajung ai noştri, fotbalişti şi antrenori, mai des pe acolo. Dar mi-am adus aminte de Campionatul Mondial şi de faptul că Arabia Saudită a învins Argentina, aşa că m-am răzgândit. Plus că, la ce superfotbalişti au început să ajungă prin Emirate, mi-e teamă că ai noştri nu vor mai avea loc nici pe banca de rezerve acolo. În fond, ce fotbalist român poate juca vreodată în faţa lui Benzema, Kante sau Ronaldo? 

După meciul cu Elveţia, Edward Iordănescu, antrenorul echipei naţionale, a spus că fotbalul ne-a răsplătit. Asta înseamnă că nici zeul fotbal nu mai este unul drept, ci că îi place şi lui mica ciupeală şi jocul ăsta la "ce-o fi să fie". Ori, poate, ai noştri se uită la alte meciuri pe banca de rezerve şi cred că merităm mai mult decât primim. 

Mai corect ar fi fost să spună toţi, în cor, că Dumnezeu e microbist şi că ţine cu România. Că jocul nu ne ajută şi nici nu se întrevede vreo speranţă. 

Chiar. Mă întreb ce trece prin mintea unui fotbalist român când se uită la un meci precum Olanda - Croaţia sau un Manchester City - Real Madrid. 

*acet articol reprezintă o opinie

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News