”Cum te lovesc unele amintiri de care nu mai știai că există, erau aruncate aiurea într-un colț al creierului tău! E nevoie doar de cadrul potrivit. Iar eu am găsit astăzi cadrul ideal pentru unele dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea.

La Casa Presei sunt mulți porumbei. Deci, există o cantitate corespunzătoare de rahat de porumbel. Cum unde am închiriat noi spațiu pentru emisiunea Starea nației nu s-a mai făcut curățenie de ceva timp, am avut nevoie de un șpaclu pentru a face lucrarea. Și cum stăteam eu așa, în poziția pe care o vedeți, dând cu șpaclul, mirosul ăla de găinaț uscat mi-a intrat direct în creier, iar mintea mi s-a dus cu 30 de ani în urmă, când, ghemuit în balconul pe colț al camerei mele din blocul 14 A, de pe Bulevardul Republicii, din Ploiești, făceam curat, tot cu un șpaclu, în cotețul porumbeilor. Am crescut porumbei pe balcon vreo 15 ani. Pe unii i-am ținut în palme din prima zi a vieții lor. Erau tare urâți, cu puful ăla galben și cu ciocul acela mare și roșcat. Pândeam ouăle zile întregi, să-i prind când ies. Și le dădeam porumbițelor grăunțe deja măcinate, din mână, când nu voiau să plece de pe ouă. Și apă. Și stăteau, pentru că mă vedeau probabil ca pe unul de-al lor, un porumbel mai mare și neajutorat, care nu poate să zboare. Asta era atunci în capul meu de copil de zece ani.

Toți porumbeii mei aveau nume, când era prea frig băgam puii în casă, dormeau cu mine în cameră. Învățau să zboare în balcon și mă bucuram pentru fiecare, când reușea să se mențină în aer, cum m-am bucurat când copiii mei au început să meargă. Și plângeam zile întregi când vreunul nu mai venea acasă. Ajunsesem să-i recunosc și când zburau în apropiere. Să știu exact care-s ai mei și care nu.

Pentru că nu puteam să mănânc porumbeii pe care-i creșteam, tata m-a învățat cum să prind turturele, promițându-mi că nu le mai "sucește gâtul" porumbeilor dacă atunci când mama pune de-o ciulama are destule turturele. Și aveam grijă să fie, ca să-mi protejez porumbeii. Cursa făcută de tata mi-a salvat porumbeii. Le ceream iertare turturelelor când trăgeam de firul de pescuit de 0,35, care închidea după ele o trapă din placaj pentru traforaj. Am crescut cu ciulama făcută din aceste păsări și cu peștele pe care îl prindeam cu tata, săptămânal. Și când nu era pește erau picioare de broască sau raci sau găinușe sălbatice doborâte cu praștia de tata. Vânători - culegători, frate! Era greu, era crud pe alocuri, dar era atât de frumos!”, a scris, miercuri, 15 august, Dragoș Pătraru pe Facebook.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News