Am văzut recent imagini din tinereţea preşedintelui Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase. E vorba despre concursul Miss România 1994, unde actualul politician le-a devansat pe Andreea Marin, Iulia Frăţilă şi Simona Pătruleasa.

E interesant acest salt înapoi în timp din perspectiva comparaţiei prezent-trecut. În cazul multor oameni, când faci astfel de alăturări constaţi că ceva nu se potriveşte în sensul că nu-ţi vine să crezi în evoluţia care se află la capătul acestui interval de timp. Mai bine zis, ţi se pare că trecutul nu prefigura deloc o carieră ce avea să urmeze!

Dacă te uiţi cu atenţie la doamna Anastase, nu ai senzaţia acestei nepotriviri. Nu ţi se pare surprinzătoare alăturarea celor două imagini de Miss România şi de preşedinte al Camerei, deşi fotografiile astea sunt despărtite de cei 17 ani care au trecut de atunci şi până acum...

Se întâmplă aşa poate şi pentru că Roberta Anastase a reuşit, prin prestaţiile sale politice, să coboare înalta funcţie în care a fost instalată la rangul unui concurs de Miss. Nu spun prin asta că o asemenea competiţie are un statut dubios, nu nici pe departe. Există însă multe asemănări din punct de vedere ale prestaţiei, adică, din păcăte pentru înalta demnitate pe care o ocupă, Roberta Anastase a reuşit cumva să o facă să semene mult prea mult cu acel moment în care a învins-o pe Andreea Marin.

Nu mai enumăr aici declaraţiile pe care acest politician le dă după ce mai comite câte o dandana -toate par a fi clişee primite în plic şi învăţate pe de rost. Trădează acest lucru felul în care Roberta frazează şi pune accentele dar şi modul în care au fost alese cuvintele din care se compun propoziţiile. Asta îmi aminteşte de secvenţele hazoase din unele competiţii de tip Miss America unde concurentele se prezintă cam aşa: Ma numesc Tara, sunt din Kentucky, am 1,70 înălţime şi îmi place îngheţata!

E cert că doamnei Anastase îi place politica, fiecare cu gusturile sale, nici asta nu e o problemă până când ajungi să te întrebi cu bună credinţă: bine, dacă doar atâta poate, cine conduce de fapt? Cine se afla în spatele funcţiei pe care dânsa o ocupă, cum arată şi în faţa cui dă socoteală? Suntem noi în situaţia de a amenda prin comentarii şi eventual prin vot un simplu paravan? Cine ia de fapt deciziile? Aceeaşi întrebare îţi stă pe limbă şi când vezi prestaţiile unor miniştri...

Fac acum un salt geografic, trec Atlanticul şi ajung în SUA. Există acolo un personaj demn de studiat: Sarah Palin, fost guvernator al statului Alaska. Dânsa a făcut un pas mare în cariera politică odată cu nominalizarea pentru funcţia de vicepreşedinte de către candidatul republican John McCain, la alegerile din 2008. Urmăream cu interes confruntările din acea campanie şi una dintre acestea m-a amuzat copios. Doamna Palin a fost întrebată de experienţa sa în politica externă, moderatorii ştiind foarte bine că acest aspect îi lipseşte cu desăvârşire. Candidata a produs, din punctul meu de vedere unul dintre cele mai hazlii răspunsuri. A zis cam aşa: stiţi, eu locuiesc în Alaska şi în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi mă uit pe geam, văd în zare Uniunea Sovetică. Eu îi am în fiecare zi în faţa ochilor.

Las la o parte faptul că URSS dispăruse de mult, oricum acest răspuns le-a anulat moderatorilor orice umbră de umor pentru că nimeni nu a mai fost în stare să o întrebe de pildă dacă atunci când se trezeşte şi se uită pe geam vede cumva şi vreun urs polar!

Americanii au motive să-şi facă mai puţine griji decât noi cu astfel de personaje ajunse în funcţii pentru că ei ştiu cine conduce acolo şi cine produce candidaţi. E vorba despre ceea ce ei numesc Establishment. Prin definiţie termenul ăsta sugerează un grup social închis care îşi selectează proprii membri, după alte criterii decât moştenirea, alegerea liberă sau meritul. Prin urmare un personaj selectat, creat, gen Sarah Palin vine să răspundă doar unor minime cerinţe pentru mase dar de felul în care se va comporta în funcţie se vor ocupa cei care au propulsat-o acolo. De aia nu e de mirare că personajul în cauză este pregătit acum pentru prezidenţialele din 2012.

Ma întorc pe plaiuri mioritice şi mă întreb dacă un produs precum Roberta Anastase este rodul unui anumit tip de Establishment de care noi românii nu ştim încă nimic. Dacă da, se cuvine să fim îngrijoraţi măcar până aflăm cine sunt ei, de unde provin, ce doresc, ce planuri au şi cât de departe sunt dispuşi să meargă pentru a-şi atinge scopurile. Altfel, putem trage o concluzie ce se poate dovedi în final pripită, precum cea din titlu!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News