Curzio Malaparte, către Ţuţea, Eliade şi Cioran: Fiecare dintre voi, luat în parte, e un intelectual, însă luaţi laolaltă nu sunteţi nimic
Data publicării:
Autor: Dan Ciachir
WhatsApp
Sursa: Agerpres
Sursa: Agerpres
Publicistul Dan Ciachir revine la DC NEWS cu o nouă serie de texte. Săptămâna aceasta, vă prezentăm "Ascultându-l pe Ţuţea". 

Din tot ceea ce am auzit de la Ţuţea, nimic nu mi s-a părut mai semnificativ ca următorul apolog. Se afla împreună cu Eliade, Cioran şi Curzio Malaparte la o masă din restaurantul „Modern” – devenit după război restaurantul „Berlin” – de pe strada Sărindar. Discuta în contradictoriu cu primii doi. Contradicţia se adâncea, devenea pătimaşă şi părea insolubilă. Exasperat, Malaparte i-a întrerupt cu următoarele cuvinte (convorbirea se purta în franceză): „Chacun de vous est un intellectuel, mais tous ensamble – rien!” (Fiecare dintre voi luat în parte e un intelectual, însă luaţi laolaltă nu sunteţi nimic).

După intrarea României în război, Curzio Malaparte i-a mărturisit lui Ţuţea că este fascinat de originalitatea noastră ca naţie, întrucât proclamaţia lipită pe zidurile Chişinăului în vara anului 1941 începea cu „Fraţi Români, Armatele Majestăţii Sale Regelui Mihai I v-au eliberat din robia bolşevică!” şi sfârşea cu „Cine iese pe stradă după orele 10 seara va fi împuşcat fără somaţie!”.

Elocinţa lui Ţuţea era învelită într-un limbaj proaspăt şi plastic; îi plăcea să vorbească, însă nu se asculta vorbind. Iată una dintre comparaţiile sale memorabile: coroana de flori trimisă sau adusă de Nicolae Malaxa la înmormântarea lui Nae Ionescu era „înaltă cât o sondă”.

Ateu în tinereţe, Ţuţea devenise ulterior un credincios fervent. Deşi nu fusese niciodată avut, povestea cât de mult îl impresionase predica unui preot, în 1945, într-o biserică din Bucureşti, care arătase că bogăţia nu este un păcat. Sursele sale teologice erau prevalent catolice; perspectiva lui fiind cu precădere politică chiar şi în acest domeniu. Deşi era un regăţean get-beget, iubea cu patimă Ardealul, spunând că „Transilvania valorează cât o sută de Basarabii”. În răspăr cu opiniile curente, susţinea că în 1940, cu toate cesiunile teritoriale, regele Carol al II-lea alesese soluţia cea mai bună, „conservând o idee platonică de România”. Întrebându-l odată dacă se considera un elitist, mi-a răspuns pufnind: „Cum să fiu, mă, elitist, când mă simt atât de legat de canalia asta de popor!?…”

În tinereţe împărtăşise cu patos, pentru scurtă vreme, ideologia Stângii. Când venea vorba de acest episod, invoca o butadă atribuită lui Alexandru Vaida-Voievod, dar aparţinând în realitate unui om politic suedez: „Dacă până la 30 de ani n-ai fost de stânga, înseamnă că nu ai inimă, dar dacă după aceea n-ai fost de dreapta, înseamnă că nu ai cap”.

Eram strânşi vreo şapte-opt inşi în jurul lui Ţuţea în barul hotelului „Union”. Cineva a spus că Europa liberă este un post care face propagandă tendenţioasă. Ţuţea a ripostat cu un elogiu, arătând că Europa liberă este unica sursă de informaţii reale pentru cei aflaţi în sfera de ocupaţie a Uniunii Sovietice. Nu l-a uitat nici pe Churchill, care avusese încă din anii ’40 ideea dirijării ştirilor spre Estul Europei, concomitent cu începutul Războiului Rece. Spre deosebire de alţi oameni trecuţi prin închisoare, era stenic şi optimist şi îşi punea nădejde în tehnologia militară americană: „O să vedeţi voi, mă, ce-or să le facă ăştia ruşilor!”.

Obişnuit să fie abordat cu „domnule profesor”, un tânăr a făcut greşeala să i se adreseze cu „maestre”. Riposta a venit după o pauză de elaborată consternare: „I-auziţi, mă, cum îmi zice mie băiatu’ ăsta… Parc’aş fi chelner sau frizer!”.

Un scriitor din provincie care auzise de faima lui s-a dus la braseria „Union” să-l asculte. Fascinat de elocinţa şi de imensul său craniu pleşuv, a plecat după două ceasuri de-acolo convins că în Petre Ţuţea… se reîncarnase Socrate.

În toamna lui 1985 i-am invitat pe Ţuţea şi pe doi publicişti care-i erau foarte devotaţi, la braseria hotelului „Bucureşti” – unul dintre cele mai bune restaurante de pe atunci. S-a întâmplat să servească un chelner, un om încă tânăr, care lucrase la „Capşa”; îl ţineam minte din vremea când eram student. Sunt convins, după cum a servit, că Ţuţea nu era pentru el un necunoscut. Abia atunci am descoperit, în filozoful care se luptase cu sărăcia, un autentic om de lume, deprins cu limbajul restaurantelor de lux şi cu serviciul lor ireproşabil. Cred că tot atunci ne-a povestit cum l-a descoperit pe Bacovia, în 1945, când a devenit director în Ministerul Economiei Naţionale. „Am văzut că am în subordine pe unul Gheorghe Vasiliu şi am cerut să vină până la mine în birou. Când mi-am dat seama cine este, i-am spus:

– Dumneata te duci acasă şi nu mai vii…

– Adică, mă daţi afară, domnule director?

– …Nu mai vii decât să-ţi încasezi salariul, în fiecare lună. În rest, stai acasă şi scrii poezii, pentru că eşti un mare poet.”

Poate prin analogie cu atmosfera din restaurant, ne-a povestit ceva despre anul petrecut la Moscova, în 1940, ca diplomat, de recepţiile de acolo şi de dialogurile cu Anastasie Mikoian… La desert, ţin bine minte că a fost foarte satisfăcut că aveau Krantz, o prăjitură pe care dorea s-o mănânce şi pe care Iancu, chelnerul, i-a adus-o imediat. Ne-a vorbit şi de Sanda Tătărescu, fiica fostului premier, pe care ştiam că o frecventează de multă vreme.

Atunci, în toamna lui 1985, cred că am stat mai mult cu Petre Ţuţea, pentru penultima oară. Deja interesul pentru persoana lui se lărgise. Oamenii care călătoreau în străinătate şi ajungeau la Paris sau în Statele Unite erau întrebaţi de către Cioran sau de Mircea Eliade ce face Ţuţea.

Peste patru ani se prăbuşea comunismul. Îndată după aceasta, Petre Ţuţea era cunoscut de publicul larg. În vara lui 1990, mi se pare că în ultima zi din august, am urcat pentru prima oară în garsoniera lui din Şipotul Fântânilor. Scrisesem, în „Cuvântul”, un articol despre el şi mi-a trimis vorbă să mă duc să-l văd. „Bine, mă, trebuie să-mi spună alţii de articolul ăla? Stai jos şi citeşte-mi-l tu!”. Am vrut s-o fac, dar după primul paragraf m-a întrerupt şi mă întrerupea apoi mereu. Se simţea bine, în odaie era curat şi el, în pofida vârstei, era primenit şi bărbierit, aşezat pe divan, mai degrabă întins decât rezemat. Mă simţeam şi eu nespus de bine. La un moment dat a sunat factorul, care părea un obişnuit al casei, şi a adus un onorariu de aproximativ o mie de lei de la o revistă. După ce i-a lăsat poştaşului un bacşiş frumos, Ţuţea m-a rugat să deschid şifonierul care umplea strâmta încăpere şi din buzunarul de la piept al paltonului să scot un portofel în care trebuie să fi fost câteva mii de lei. „Acum am şi eu bani, mă!” A pus bancnotele abia primite în portofel – lăsând pe masă o sută de lei – şi m-a rugat să pun portofelul la locul de unde îl luasem. Am făcut ceea ce îmi ceruse şi m-am reaşezat pe scaun. Atunci am văzut că ţine în mână suta oprită: „Iar suta asta te rog s-o iei tu şi să-ţi cumperi cu ea bomboane pentru articolul ăsta frumos pe care l-ai scris. Că eu ştiam de el, mă!”

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
pixel