O investigație efectuată de cercetătorii de la Universitatea din Tübingen, Germania, și de la Universitatea Yale din SUA a dezvăluit că procesul de îndepărtare este oarecum neobișnuit în ceea ce privește biochimia, bazându-se pe o ciudățenie a comportamentului de tip cuantic.

Pe peretele din spate al suprafeței interioare a globului nostru ocular se află un înveliș de celule care reacționează la lumină, numit retină. Fiecare fibră de aici este împachetată cu grămezi de discuri asemănătoare „unor clătite” care conțin o substanță crucială care captează fotonii de lumină, pornind un lanț de reacții care are ca rezultat un impuls nervos pe care creierul îl interpretează ca fiind vederea.

Ochiul reciclează în mod constant stivele de discuri, dezasamblându-le de la un capăt și amestecând noi pachete sensibile la lumină la locul lor de la celălalt capăt.

Oricât de eficient ar fi acest proces, este departe de a fi perfect. La persoanele cu o afecțiune rară numită boala Stargardt, o singură enzimă deficitară provoacă o acumulare de produse toxice care duc la pierderea vederii clare în zona focală a retinei. Chiar și în cazul persoanelor cu un set funcțional de enzime care își desfășoară activitatea cât mai eficient posibil, un decalaj în procesul de descompunere favorizează un alt compus potențial periculos numit lipofuscină să se formeze și să se acumuleze în aglomerări periculoase.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News