Cum a scos Iliescu 12 milioane de votanți din casă în timpuri în care nu existau rețelele de socializare. Faza memorabilă care i-a făcut pe toți să râdă

VEZI ȘI: Ion Iliescu, palmă progresiștilor! „Dacă în cursa la prezidențiale, un candidat întreabă așa ceva, e sinucidere curată”

Ion Iliescu a explicat sloganul care a scos 12 milioane de votanți din casă în timpuri în care nu existau rețelele de socializare: „Un președinte pentru liniștea voastră” și dezvăluie detalii din culisele campaniilor lui: „Oamenii ieșeau din casă pe bune!”

Fostul președinte a fost invitat la podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu:

Ionuț Vulpescu: Ați câștigat de trei ori alegerile prezidențiale, ați pierdut o dată, în 1996. Vă amintiți sloganurile campaniilor dumneavoastră? Cât de mult au contat ele?

Ion Iliescu: Nu sloganul dă puterea, dar spune ceva despre ce gândești. N-am pierdut că aveam un PR slab, și, din fericire pentru mine, am candidat în timpuri în care ambalajul politic nu era mai important decât esența gândirii. Am știut să câștig și să pierd în egală măsură, și asta a inspirat discursul altora atât la putere, cât și în opoziție. Eu am fost adeptul politicii dinspre mine spre oameni, nu dinspre consultanți. Mitterand a câștigat cu două cuvinte, dacă e să reducem campania la sloganuri: forța liniștită. Francezii știau că ordinea civilă prevalează, dar dacă integritatea Franței e rănită, puterea devine forță.

Eu am fost, într-una dintre campanii, în primăvara lui 1990, „Un președinte pentru liniștea voastră”. La noi totul a fost pe dos. Avusesem destulă neliniște, traversasem haosul tranziției, România dorea să se așeze. Le-am dat oamenilor ceea ce eu însumi îmi doream: liniște. Și nu mi s-a părut nici ceva desuet, nici necompetitiv: mi se pare și acum că numai cu condiția liniștii te poți dezvolta, poți crește, poți iubi, poți fi liber. Iar un președinte pentru liniștea oamenilor e unul predictibil, deci în care poți avea încredere. Oamenii au avut credința, nu doar încrederea, că în România liniștea e posibilă. Ca să fiu și mai limpede: liniștea a fost un deziderat suficient ca să scoată peste 12 milioane de români din casă. O țară nu se dezvoltă numai pe scandal, pe conflicte, are nevoie de consens pe câteva teme majore. Știu că și recursul meu permanent la consens a fost nu o dată privit peiorativ. Ce m-a interesat, independent de vârsta politică pe care o traversam, era ca oamenii – de la cei de rând, la cei antrenați în calculele de putere – să înțeleagă că oferta mea politică era una constructivă și pozitivă.

Nu am ieșit niciodată în fața oamenilor cu mesaje de tipul „Jos cu unul și cu altul”, pentru că a dărâma pe cineva nu înseamnă a ridica un proiect de țară. Logica aceasta, a României fără celălalt, oricare ar fi el, opozantul politic, nu te duce nicăieri; e mentalitate primitivă, de război civil. Când faci campanie, mergi să vorbești cu oamenii, nu să le spui poezii. Să îi iei în brațe, să îi asculți, să îi înțelegi: și era uluitor cum în anii ’90, această energie a străzilor reprezenta o forță democratică solidă.

În 1996, oamenii nu au mai vrut „să continuăm împreună schimbarea în bine a României”. Dar era o voință democratică, pe care am respectat-o. Alternanța la guvernare este benefică. Am spus-o, în 1996, că singura mentalitate corectă politic e cea a lui Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne: „Ai câștigat, continuă; ai pierdut, continuă!” Și asta am făcut în lungul meu maraton politic. Experiența opoziției m-a ajutat să construiesc o campanie solidă în 2000, fiind „Aproape de oameni, împreună cu ei!”

Cred că era timpul ca România să fie înțeleasă ca această voință generală a indivizilor, ca publicul să vadă rolul oamenilor, care fac ca un stat să aibă o identitate, o tradiție, o istorie și o conștiință. Așa că în 2000 am vorbit celor care fac ca România să fie ceea ce este, oamenilor. Cei care nu au trăit timpurile acelea, dar văd filmările de la campanii, trebuie să înțeleagă un lucru: oamenii ieșeau din casă „pe bune”, cum se spune, eram îmbrățișat cu toată inima.

Sunt fraze memorabile care nu au făcut obiectul sloganurilor, dar au fost parte a celor mai sincere declarații publice pe care le-am făcut de-a lungul campaniilor mele. De pildă, îmi amintesc și acum, în 2000, când eram la Baia Mare și m-am întâlnit cu electoratul, le-am spus ceea ce mi-a venit natural, pentru timpurile acelea în care sărăcia atinsese cote uriașe și găsisem orașe cu peste 65% din populație șomeră: „Mă bucur că supraviețuiți!”

Au urmat râsete zgomotoase, dar oamenii erau de acord: să fi trecut peste sărăcia de după 1996, nu putea fi decât o supraviețuire. Așa a fost posibil, încă o dată, „Iliescu Președinte, patru ani de-acu’nainte!” Sloganurile campaniilor mele nu au contat mai mult decât ce am putut eu face. Nu am fost un ales scos la lumină de publicitate. Curajul meu și transparența mea au fost cele mai bune instrumente de PR pe care le-am avut. De altfel, am investit destul de puțin în publicitate politică. E o fotografie la alegerile din 1992, pentru afișul de campanie, în care stau pe o buturugă.

Pentru mine, a fost cel mai bun shooting din toate. Însă independent de cum cosmetizăm alegerile, cu mai multă sau mai puțină publicitate, cu mai multe sloganuri sau mai puține cuvinte și fapte, îmi doresc ca atât candidații – că tot suntem acum în an electoral – cât și electoratul, să înțeleagă ceea ce am spus de câteva ori în 1996, anul mandatului meu în opoziție: „Alegerile trec, țara rămâne!” Mi se pare, la ani distanță, un slogan bun pentru sfera publică în toate nuanțele ei ideologice și civile: nu cred că personalizarea puterii, la care contribuie și publicitatea electorală, e o soluție atunci când înțelegi că politica nu e despre nume proprii, ci despre substantive comune, nu e despre Iliescu sau alții, ci despre popor, comunitate, democrație, solidaritate, responsabilitate.

Mereu am crezut că politica substantivelor comune e cea mai sănătoasă. În rest, oricine vrea să își câștige pâinea din politică trebuie să știe că va trezi și pasiuni, și mișcări contestare; că sunt la fel de toxice partizanatele oarbe ca și formele de ură a priori, pentru că ambele duc la fanatisme, pro sau contra; că idolii forului sunt nenumărați și că face parte din joc să le reziști. Eu am fost însă un caz nu fericit, ci limpede, pentru că cei care mi-au fost alături au făcut-o din motive mult mai raționale și sustenabile decât cei care mi-au fost detractori. Când dai electoratului motive raționale, nu doar emoționale, să te urmeze, atunci ești sigur că treci dincolo de afișe, fotografii, ecrane, titluri aldine din ziare, că nu mai faci doar campanie, ci faci o construcție, pe termen lung, alături de oameni, într-un parteneriat al încrederii. Altminteri, Einstein avea dreptate, „e mai greu să dezintegrezi prejudecata, decât un atom”…

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News