Craii de Curtea-Veche, cea mai iubită şi citită carte din epoca vechiului regim. Unde au dispărut locurile din carte
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 27 aug 2022, 18:13
WhatsApp
Fotografie de la Czapp Árpád, Pexels
Fotografie de la Czapp Árpád, Pexels
Publicistul Dan Ciachir revine la DC NEWS cu un nou serial, "Amintiri Răzleţe". Astăzi vă prezentăm un nou capitol. 

Domnul Cozma, chelner ieşit la pensie şi stăpânul unei căsuţe cu curte, mai mult de dragul meseriei decât al câştigului, obişnuia să primească la domiciliu persoane de încredere dornice de un prânz sau o cină de calitate, bine servite, stropite cu un vin autentic. Cu o zi înainte, unul dintre clienţi dădea o arvună şi stabilea meniul, pregătit de coana Vetuţa, soţia chelnerului, fostă bucătăreasă la un local. Restaurantul acela clandestin cu o singură masă se găsea pe o străduţă liniştită dintre 11 Iunie şi rondul de la Piaţa George Coşbuc. Am ajuns prima oară acolo adus de un prieten, pe la sfârşitul lui mai 1982 sau ’83, spre seară. Ne-a deschis poarta proprietarul casei îmbrăcat în veşmintele profesiunii sale: pantalon negru cu vipuşcă, sacou şi cămaşă albe, papion la gât... Curtea era năpădită de iarbă înaltă, grasă, avea câţiva oţetari şi o tufă de liliac al cărei miros mi-a amintit de Rahova copilăriei aflată la numai câteva staţii de tramvai.

Masa care ne aştepta, acoperită cu damasc alb, avea două scaune identice cu cele din restaurantele-grădină de vară; la fel şi frapiera. Tacâmurile de peşte, şervetele de bumbac apretate, aşezate în formă de piramidă, dovedeau că domnul Cozma – aşa cum avea să ne spună – trecuse şi pe la „Cina” în decursul carierei sale. După ce ne-am aşezat şi am despăturit şervetele, chelnerul a adus un platou de antreuri: icre de ştiucă, hamsii crocante, telemea, ridichi de lună, fire de ceapă şi usturoi verde, măsline... Apoi a turnat în păhărele o ţuică uşoară, gălbuie, parfumată, prevenindu-ne: „E ţuică de Văleni”. După ce am isprăvit cu antreurile şi cu ţuica, fiindcă se întuneca, domnul Cozma a venit cu o veioză cu bec puternic şi fir lung, aprinzând-o. S-a întors după câteva minute, precedat de soţie, care purta pe un gheridon platoul cu un şalău rasol aburind, garnisit cu cartofi natur acoperiţi cu pătrunjel tăiat mărunt. În urmă, cu şervetul pe braţ, chelnerul aducea maioneza, o sticlă-monopol cu gâtul lung de Sauvignon Blanc de Valea Călugărească şi alta de apă minerală. S-au ivit apoi şi cele două pisici ale casei, apropiindu-se prudent, mai mult curioase decât flămânde.

Craii de Curtea-Veche a fost cartea cea mai citită şi mai iubită din epoca vechiului regim. Nu de „publicul larg”, ci de scriitori, de poeţi, de intelectuali, între care numeroşi medici, de artişti, de oameni de gust... Era asumată, adesea cu fanatică afecţiune, pentru rafinamentul său estetic, dar şi pentru că exalta Trecutul atunci când mai toată lumea avea nostalgia lui. În 1945, la începutul comunizării României, apărea cea de a treia ediţie din Craii..., îngrijită de Nicu Steinhardt şi ilustrată de pictorul George Tomaziu. A tipărit şi Petru Dumitriu o ediţie, pe când era director la ESPLA, în 1957, în contul primului „dezgheţ”, apoi, la mijlocul anilor ’60, cartea a fost trasă într-o sută de mii de exemplare, în colecţia Biblioteca pentru toţi. Aveam 16 ani când am cumpărat-o; eram prea crud ca s-o înţeleg. Citind-o pe la 21-22 de ani, nu m-am mai despărţit de ea şi de tot ceea ce scrisese autorul ei. Până şi Cişmigiul, în vecinătatea căruia locuiam, am început să-l percep altfel prin Craii... – ca pe unul dintre locurile mistic-răsăritene ale Bucureştilor.

Profesorul Dumitru D. Panaitescu mi-a împrumutat în 1980 ediţia Mateiu I. Caragiale – Opere, întocmită de tatăl său în 1936 şi tipărită la Editura Fundaţiilor Regale „Regele Carol II”. Unicul fiu al lui Perpessicius locuia singur în casa părintească de pe strada Eminescu, lângă intersecţia cu Calea Tunarilor, unde un scuar şi o pompă de benzină veche evocau Capitala interbelică. Dumitru D. Panaitescu era un bărbat de statură potrivită, cu o voce plăcută, excesiv de amabil, cu o ironie amară pe buze; o natură lirică, delicată, lovită crunt de destin: fusese arestat şi închis câţiva ani după înăbuşirea insurecţiei anticomuniste din Ungaria. Apoi revenise la Catedra de Limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti, unde nu-l întâlnisem niciodată în timpul studenţiei, îşi susţinuse doctoratul şi se pensionase înainte de vreme. Când îl vizitam, mă poftea să iau loc pe fotoliul de la biroul său, obicei deprins, aşa cum îmi mărturisise, de la Perpessicius, a cărui operă o edita cu pietate şi devoţiune. Mi-a oferit singura sa carte publicată, Carnet inactual, o culegere de studii, eseuri şi articole scrise impecabil, apărută în perioada de relaxare culturală de la sfârşitul anilor ’60. În primăvara lui 1983, Dumitru D. Panaitescu, care purta pe chip paloarea bolnavului de inimă, trecut de 65 de ani, a fost secerat de un infarct. Întocmai ca Taşcu Gheorghiu, îmi evocase acel Club Mateiu I. Caragiale, prezidat de Ion Barbu, membrii săi, zişi şi mateini, adunându-se în 1947 în cafenea la „Capşa”, în ultimele luni de normalitate, înainte de dezlănţuirea terorii. În reuniunile lor, membrii clubului comentau expresii din proza lui Mateiu I. Caragiale, încercând să le dezlege, cum ar fi poliţă cu maimuţă, cuvinte ca opodeldoc, deformare a denumirii unei loţiuni folosite la frecţii, căutau să stabilească identitatea unor persoane reale aflate îndărătul unor personaje sau să localizeze puncte de pe harta bucureşteană a romanului şi a nuvelei Sub pecetea tainei...

Identificasem şi eu câteva locuri din Craii..., începând cu acela în care povestitorul intra şi ieşea de la Arnoteni „prin fundul fără de uluci al curţii ce răspundea pe cheiul drept al Dâmboviţei, ceva mai sus de Mihai Vodă”. Pe podul de la Mihai Vodă întorcea tramvaiul 25, iar la vreo sută de metri mai jos, spre fosta Operetă, în dreapta râului, exista o clădire în formă de potcoavă, cu etaj, unde funcţiona o policlinică sau un dispensar, părând construită în anii ’20, astfel încât putea fi ridicată peste ograda Arnotenilor după Primul Război Mondial. Atât Podul Mihai Vodă, cât şi clădirea aceea au fost demolate în 1984 împreună cu un întreg cartier conţinând şi alte repere mateine, precum străzile Sfinţii Apostoli şi Apolodor, pe care locuiau două personaje din Sub pecetea tainei, Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu.

Cu câţiva ani înainte dispăruseră şi ultimele imobile de pe „liniştita stradă a Modei”, unde stătea cu chirie Pantazi, unul dintre personajele principale din Craii... Mai întâi fuseseră demolate, în 1959, clădirile de pe mâna stângă a străzii, pentru a fi construite cele două blocuri de pe Ştirbei Vodă, parte din ansamblul Sălii Palatului. Rămăseseră câteva clădiri de pe mâna dreaptă, una cu geamlâc la etaj, adică cu un balcon dreptunghiular din lemn, vitrat de la jumătate în sus, alta cu decoraţii exterioare din stuc. Rămăşiţele acelei străzi care pleca din Calea Victoriei, peste drum de „Athénée Palace”, sfârşind în Luterană, în dreptul bisericii, au fost dărâmate după cutremurul din 1977 pentru a face loc unei aripi a hotelului „Bucureşti” şi altor amenajări edilitare.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?