Expoziția prezintă peste două sute de lucrări, între care 125 de picturi, circa 45 lucrări de referință pe hârtie, periodice ale avangardei rarissime, parte din celebrele scrisori ilustrate, trimise unor prieteni, artiști celebri, soții și iubite. Și un film.

Francis Picabia (1879-1953) reconfigurează artele alături de alți câțiva mari artiști care au modelat și influențat pictura, desenul, poezia și media, nu doar în secolul XX, ci și în secolul XXI. Într-un mod viguros, iconoclast și molipsitor. Numele lui dimpreună cu moștenirea lui artistică sunt aduse tot mai răspicat și argumentat într-un prim plan care-i aparține de drept, alături de Picasso, Marcel Duchamp și alți rebeli corifei. Influența și precedentul creat în atâtea direcții stilistice și genuri artistice sunt confirmate de zeci de studii și de mărturisirile generațiilor de artiști care i-au urmat. Ei recunosc că au fost marcați de acel modus operandi impus de Picabia, prin consecvența în inconsecvență, pictura antipictură, atitudinea reactivă care domină, în cazul lui, obsesia originalității.

Efect de soare pe malurile râului Loing

Francis Picabia e cel care a spus: ”Capetele noastre sunt rotunde, deci gândurile noastre își pot schimba direcția”. Butada a devenit numele și deja renumele retrospectivei Picabia, artist prezentat la New York într-o expoziție cu adevărat memorabilă.

Retrospectiva înregistrează, ca o giruetă și un seismograf de mare finețe, toate direcțiile îmbrățișate de Picabia. În pictură, desen, poezie, manifeste și profesiuni de credință, în instalații, reviste, tipărituri și publicații pe care artistul le-a conceput sau sponsorizat, în advertising și film, regii și scenografii de spectacole DADA, gale și tot soiul de performanțe. 

Peisaj la Cassis

Pentru cei care îl legau pe Picabia doar de dadaism, surpriza este covârșitoare. Ei descoperă un artist, al cărui eclectism poate descumpăni, cu treceri și etape de o versatilitate riscantă, de tip montagne russe, o continuă reinventare și negare de sine, un scepticism și nihilism, dublate, paradoxal, de o capacitate și energie creatoare de tip workaholic. Picabia picta, desena, lucra în atelier cel puțin 12 ore pe zi, uneori ziua și noaptea, fără oprire și uitând să mănânce. Călătorea enorm, deschidea zeci de expoziții, conducea mașinile lui de lux, de curse, era pasionat de viteză și tot el îşi conducea toate ambarcațiunile și  yachturile. Continua să picteze, la fel de inspirat în atelierele lui, aflate pe uscat sau pe apă, înțesate de pânze și lucrări, de pensule, rame și țigări răvășite în scrumiere. Publica poezie, profesiuni de credință, comentarii despre artă, se angaja în polemici redutabile, ilustra reviste, publicații, epistolarul său unic pentru care folosea carduri ilustrate cu multe imagini erotice.  

Era neobosit în a-și face o mega publicitate și nu lăsa fără replică nici un atac sau comentariu care încerca să-l desființeze sau minimalizeze ori să-i respingă lucrările de la Salonul Independenților sau alte Saloane, expoziții. 

Într-un interviu, publicat în 9 iunie 1923, în Journal du peuple, în care se definește drept „un artist în toate genurile”, Picabia consideră publicitatea indispensabilă și afirmă că, dacă ar putea scrie Picabia pe cer, folosind un Citroen, ar face-o, neîndoielnic.

Tot în 1923, într-o prefață nepublicată, care se intitula Manifeste de bon goût, Picabia își însoțește expoziția ce prezenta, la Galerie Danthon, 123 de lucrări ale  sale cu această declarație-autoportret: ”Doresc să pictez bărbați și femei în felul în care mă  împinge imaginația mea ascunsă. Vreau ca lucrările mele să nu poată fi clasificate sub eticheta unei școli sau a unui ism, ci să fie considerate, simplu, o pictură de Francis Picabia.”

Pini, efect de soare la Saint Honorat (Cannes)

Și totuși pare să fie imposibil să se renunțe la etichete, chiar dacă abordarea unei direcții este urmată de Francis Picabia, în răspăr, ca un contrapunct, în contratimp, ca o înlănțuire de apocrife și practici iconoclaste, în care putem recunoaște elaborările lui Nietzsche legate de moartea idolilor, a lui Dumnezeu, eterna întoarcere, glisarea valorilor dincolo de bine și rău, exacerbarea individualismului... Cu atât mai mult cu cât operația de distanțare e precedată de o imersiune, de o scufundare mimetică, urmată de o țâșnire, în afara unei albii alese pentru a-i schimba cursul, a o adânci sau chiar seca.

“Știința veselă” a artei moderne

Socotit unul din liderii Dada, Picabia se desparte de dadaism, tot așa cum s-a rupt mai înainte de impresionism, de abstracționismul radical, de cubismul orfic, de fauvism, de pseudo și neo-clasicism, de realismul și hiper-realismul fotografic, pe care-l prefigurează, de ceea ce anunță și configurează mișcarea Pop Art, prin includerea kitsch-ului și consumismului în artele vizuale. Aș mai adăuga, la prefigurări și deschideri,  conceptualismul și, pe de altă parte, abstracționismul european, intuitiv, supranumit art informel.

Remarcabila expoziție Francis Picabia de la MoMA este organizată de Muzeul de Artă modernă din New York împreună cu unul din partenerii de cursă lungă, Kunsthaus Zürich. O colaborare care s-a concretizat în Dadaglobe Reconstructed sau expoziția, de la începutul anilor 2000, dedicată lui Alberto Giacometti.

Retrospectiva Francis Picabia de la Kunsthaus Zürich a fost prezentată între 3 iunie-25 septembrie 2016, precedând expoziția de la MoMA. Ea a respectat nenumăratele faze și orizonturi, tot acest traseu al inventării de sine și al deconstrucției stilistice urmat de nomadul Picabia. 

Udnie, o tânără americană, dansează

Nevăzând expoziția de la Zürich, nu pot s-o compar cu aceea de la MoMA, deși regăsesc o similară urmărire a creației lui Picabia care include perioadele lui marcate de impresionism, pointillism, fauvism, etapa lucrărilor ce țin de cubismul orfic, cu variantele ei, intersecțiile dominate de Dada și ipostazele dadaismului, trăite la New York, la Barcelona, la Zürich și la Paris. Apoi picturile folosind Ripolin, un email sau ulei conceput inițial pentru pictura industrială, pentru lucrările de arhitectură, designul interior și artele decorative. Nu lipsesc lucrările intitulate monsters and collages (monştri şi colaje), cele din seria de Transparencies, cu suprapunerile și stratificările de imagini, urmate de o coexistență a stilurilor, în anii ’30, apoi de pictura realistă a anilor ’40, cu multiple elemente de proto-hiperrealism, în fine lucrările ce țin de abstracționismul postbelic, radicalizat până la seria de Points Painting.  

Expoziția de la MoMA confirmă geniul unei perpetue reinventări de sine, o consecvență în a fi inconsecvent, altul mereu, într-o lume a imaginației și a ștergerii memoriei : „Ceea ce îmi place este să inventez, să imaginez, să fac din mine însumi în fiecare clipă un alt om și apoi să-l uit, să uit tot ce există”. 

Procesiunne, Seville

Influența lui Nietzsche, pe care se altoiește un dadaism hiperactiv, generează, în cazul lui Picabia, o nouă „știință veselă”(Die fröhliche Wissenschaft) a picturii. Ar merita să dezvolt această idee și ce înțeleg eu prin știința veselă a picturii moderne. Acum mă opresc doar la o simplă trecere în revistă a creației lui Picabia, la lucrările incluse în această expoziție fără precedent în America, unde au existat, de-a lungul timpului, numeroase expoziții ale artistului. Începând cu prezența sa, la Armory Show, în 1913, când Picabia a fost  primit și privit ca un lider al artei moderne. Picabia a cunoscut atunci multă lume din prim planul artei moderne, artiști, critici de artă, galeriști și colecționari. 

Picabia, imaginarul mecanomorf și dadaismul

Arhitectura și dinamica mulțimilor din orașul New York îl inspiră. Pictează în camera de hotel de pe lângă Washington Square, îl cunoaște pe Paul Haviland, căruia îi va face un portret mecanomorf reprezentându-l ca o lampă și subintitulându-și lucrarea La poésie est comme lui. Îl cunoaște pe Alfred Stieglitz și vizitează zilnic galeria acestuia Little Galleries of the Photo Secession, cunoscută mai ales drept Galeria 291. 

Picabia își prelungește sejurul american de la două săptămâni la câteva luni și realizează o serie de acuarele abstracte și prima compoziție mecanomorfă, intitulată Mechanical Expression Seen Through Our Own Mechanical Expression (Expresia mecanică văzută prin propria noastră expresie mecanică). La New York realizează, în 1913, Portrait d’une jeune fille américaine dans l’état de nudité (Portretul unei tinere americane nud), o lucrare emblematică pentru seria reprezentărilor mecanomorfe, între care aș aminti Petite solitude au milieu des soleils, Double monde, Voilá Haviland.... 

Sunt multe lucrări, realizate în 1915, care prevestesc și vor influența reprezentările și ilustrațiile din revistele Dada, înainte să se nască, la Zürich, Club Voltaire. 

O revăd în amintire pe scumpa mea Udnie

Picabia și Tristan Tzara

Picabia va fi invitat printr-o scrisoare oficială de Tristan Tzara, în august 1918 să colaboreze cu mișcarea Dada. Era considerat de dadaiști un soi de Înalt Prelat sau Părinte  al mișcării. Expoziția Picabia de la MoMA demonstrează limpede, prin cronologia lucrărilor, valoarea și numărul semnificativ de lucrări mecanomorfe, faptul că Picabia devansase spiritul și imaginarul dadaist, prin aceste lucrări,  caracterizate prin hibridarea desenelor tehnice și insertul de texte, de gen grafitti, lucrări datează din anii 1913-1915. Seria se continuă până după 1918, când are loc întâlnirea și apropierea de Tristan Tzara. Picabia avea, la acel moment,  39 de ani, Tristan Tzara, 22. Tristan Tzara îi trimite primele două apariții din publicația Dada. Soții Picabia descoperă cuvântul Dada care-i amuză. E pentru prima oară că întâlnesc acest cuvânt, susținea Gabrielle Buffet-Picabia, prima soție a lui Picabia, în volumul ei, intitulat Rencontres. Picabia, adăugând la semnătura lui Le fidèle, i-a desenat soției un portret dadaist avant la lettre care e intitulat Gabrielle Buffet, elle corrige les moeurs en riant (Gabrielle Buffet corectează moravurile râzând). Nu peste mult timp, realitatea va infirma fidelitatea. Desenul e o structură mecanică cu două planuri înclinate sau panouri ce basculează pe un cadru, sugerând un proiect de ferestre rabatabile. Citit în context biografic, el poate sugera foarte bine și un mariage à trois.

Figură tristă

Picabia îi trimite lui Tristan Tzara Poèmes et dessins de la fille sans mère (Poeme şi desene ale fiicei fără mamă), una din aparițiile revistei lui care se chema 391.  Picabia îi expediază  și un exemplar din primul lui volum de poezii, publicat în 1917, Cinquante-deux Miroirs (52 de oglinzi). Corespondența dintre Picabia și Tristan Tzara îl apropie pe Francis Picabia de dadaism. Asistăm la o perioadă de focalizare a lui Picabia pe dadaism. Într-un sens catalitic, de frenezie creatoare, de imaginație și complicitate ludică. Inventivitatea e o știință veselă în artele vizuale. 

Retrospectiva de la MoMA are meritul de a pune în valoare și poezia avangardistului Picabia, la confluența cu Apollinaire și Tristan Tzara. De la National Gallery of Art Library din Washington a fost adusă cartea publicată în 1919 sub titlul Pensées sans langage, cu o copertă având un desen mecanomorf de Picabia. Titlul volumului  a dat puțină apă la moară celor descumpăniți și detractorilor lui Picabia care au decretat că e vorba, de fapt, de un Langage sans pensées (Limbaj fără gândire).

Dansatoare étoile pe un transatlantic

E un miracol să poți vedea tipărituri dadaiste și ilustrații care alătură numele lui Francis Picabia de acela al lui Tristan Tzara. Ca, de pildă, BuletinulDada, publicat în februarie 1920, la Paris, editat de Tristan Tzara, având coperta din față și coperta din spate, desenate de Picabia. Sau  cartea de poezii Unique eunuque a lui Picabia cu un portret “par lui-même” și o prefață de Tristan Tzara, apărută în 1920.

Sau numărul 7 din DADAPHONE, cu o copertă de Picabia, editat de Tristan Tzara, la Paris, în martie 1920. 

Numele lui Tristan Tzara apare scris cu litere mari în colțul de jos din dreapta al unei picturi mixte care folosește uleiul, email, emulsia fotografică de gelatină și argint și realizează, prin suprapuneri de tehnici, un soi de panou-memorial sau pomelnic al avangardiștilor și apropiaților lor. Titlul insolit, L’oeil cacodylate/The Cacodylic Eye trimite la un acid real, folosit la erbicide și, mai târziu, în războiul din Vietnam. Compania în care apare numele lui Tristan Tzara, în pomelnicul lui Picabia, e pe măsură. În dreapta sus, citim Je m’appelle DADA depuis 1892 și dedesubt Milhaud, nu altul decât compozitorul francez Darius Milhaud.

Adam și Eva, 1911

Apar nume și inscripții de-a valma, numele lui Gabrielle Buffet  și al celei de-a doua soții, Germaine Everling, François Hugo, Jean Hugo, Isadora, Francis Poulenc sau referința bibliografică Francis Picabia par Marie de la HIRE care ne trimite  la o biografie critică publicată de pictorița și poeta Marie De La Hire. În cele două săli Galerie de la Cible, Picabia a expus printre cele 53 de lucrări, doar câteva bucăți mecanomorfe, în rest au fost scene, peisaje și nuduri impresioniste, portrete de femei spaniole și acuarele care au produs o mare surpriză, făcându-i și pe cei mai reticenți să declare că artistul are talent. 

Picabia a transformat vernisajul acestei expoziții deloc provocatoare într-un eveniment dadaist. Jean Cocteau, Georges Auric și Francis Poulenc au evoluat ca un trio de jazz, Tristan Tzara a recitat manifeste dadaiste în marea de public care a fost comparată cu înghesuiala din metrou, la orele de vârf. 

Impresionismul à la Picabia

Cărțile despre Picabia rețin faptul că viitorul artist copiază, în adolescență, picturile din colecția tatălui său, pe care le vinde, înlocuindu-le cu pastișele, fără ca nimeni să bage de seamă. Așa își descoperă vocația.

Dansatoare etoile și școala ei de dans

Articolul lui Ezra Pound publicat în The Literary Review, 13 august, 1921 formula un verdict indiscutabil despre întreaga operă (all Picabia) care este pictură. Picabia începe să experimenteze impresionismul în 1903. Fără să fie preocupat de pictura en plein air, ci folosind mai degrabă cărți poștale și fotografii, spre stupefacția impresioniștilor puri. În 1905 are prima lui expoziție personală la Galeria Haussmann, unde expune șaizeci și una de pânze, majoritatea peisaje. Criticul Leon Roger-Milles, care-i scrie prefața elegantului catalog dedicat expoziției, îl declară un maestru al peisajului, situându-l în compania lui Sisley și Pissaro. Guvernul francez îi achiziționează prima lucrare care intră în spațiul public Effet de soleil sur le Loing. În 1906, pictura Les Pins, effet de soleil a Saint Honorat (Cannes) (Pinii, efect de soare la Saint Honorat), o lucrare de mari dimensiuni din 1906, expusă la Salonul Artiștilor francezi întră în conștiința publicului larg, prin reproducerea în Figaro illustré. Ea impresionează prin compoziție, pensulație, prospețimea culorilor, care arată ca și cum ar fi pictate azi, abia scoase din tuburile de ulei. Publicul venit la retrospectiva de la MoMA întârzie în fața acestei picturi copleșit și sedus de arta lui Picabia. 

În 1906, Picabia are prima expoziție personală la Caspar’s Kunst Salon din Berlin. El îi mărturisește viitoarei lui soții Gabrielle Buffet că-și dorește un alt tip de pictură și începe să experimenteze în zona neo-impresionismului și fauvismului. Între 1908 și 1911, descoperim mai multe schimbări la față ale picturii sale, ce trece de la impresionismul lui Sisley și Pissaro la neo-impresionismul lui Paul Signac, apoi la fauvismul  lui Henri Matisse. Sunt atâtea diferențe voite între pictura lui Francis Picabia, Untitled (Moret sur Loing) din 1904 și pictura lui Alfred Sisley din 1892, Le pont et les moulins de Moret-sur Loing. Picabia preia compoziția, folosind-o ca pe o carte poștală, dar și ca pe o pictură, căreia îi dă o replică, o scutură de podoabe, renunțând la efectele de oglindire în apă ale arhitecturii. Crește luminozitatea, dar scade efectul de vernis, de glazură și smalț, împânzind cerul prea uniform albastru, la Sisley, cu nori  și irizări roșiatice ori tușe lăptoase. 

Tristan Tzara, portret de Francis Picabia

Să privim acum peisajul din Saint-Tropez vu de la citadelle, pictat impresionist în 1903 și neo-impresionist, în 1909 Și apoi Paysage du Jura, din 1909, care e unul din preferatele mele, aproape abstract. Sau Paysage a Cassis din anii 1911-12. Te poți întreba dacă Picabia face doar exerciții de versatilitate stilistică, de tehnică de a picta, de identitate și individualizare, de originalitate și conformism, de previzibilitate și impredictibilitate. Îmi amintesc de dorința acestui pastișor autodeclarat,  exprimată paradoxal și simplu “Să fii mai mulți artiști, nu doar unul singur”... completată de dorința ca toată lumea să vadă o pictură de Picabia, indiferent de registrul în care se mișcă și “vocea” picturii pe care o pastișează. Secolul XX a impus existențialismul și filosofia pe voci a lui  Soeren Kierkegaard și dinamica  alternativelor din Enten/Ellen. 

În vara anului 1909, Picabia pictează o serie de peisaje tot mai abstracte. Între care Paysage du Jura, dar și lucrarea abstractă, intitulată Caoutchouc (Rubber), în care folosește acuarela, guașa sau desenul în peniță pentru  acel conglomerat sau ciorchine de cercuri, generând o stare de perplexitate. 

În mai 1911, expune la Salonul Societății normande de pictură modernă, lucrarea Adam et Eve (Adam and Eve), inclusă în retrospectiva de la MoMA. Nu doar culorile dau originalitatea acestei picturi a cărei compoziție ne trimite la confortul și plăcerea de a trăi, la un hedonism străin de teama alungării din rai și de orice sentiment al păcatului. Nuditatea e afișată liber, precum în tablourile cu bărbați și femei care se scaldă, din pictura impresionistă. Linia e îngroșată și colorată însă apăsat, ca în fauvism.

Anul 1911 devine, din toamnă, anul apropierii de cubism, de Albert Gleizes, Jean Metzinger și Georges Ribemont-Dessaignes. Picabia îl cunoaște pe Marcel Duchamp, apoi pe Guillaume Apollinaire, două întâlniri esențiale în propria lui evoluție.

La New York expune la Armory Show lucrări ce atrag numeroase comentarii, acordă interviuri, șochează, seduce, atrage atenția cu  : Danses à la source (I), La Procession, Seville, Paris, datate circa 1912, și Souvenirs d’Italie à Grimaldi. Într-un interviu îşi explică modul de abordare a picturii abstracte: „Pictăm emoțiile pe care ni le produc lucrurile, nu lucruri”.

Francis Picabia

În cadrul retrospectivei Picabia, seria de lucrări abstracte de mari dimensiuni încheiată de artist la sfârșitul lunii august, în 1912, reprezintă o revelație: Danses à la source (I) și (II), Dances at the Spring (I) și (II), La Source(The Spring),La Procession, Seville(The Procession, Seville) și Figure triste (Sad Figure). Tarentelle, aflată în colecția MoMA, e o simfone cromatică de griuri, brunuri și ocruri spre deosebire  de “dansurile la izvoare” I și II cu explozia lor de rubinuri, hematite, granate și rodii... Trebuie remarcată o evidentă deosebire, între volumetria generată de curbe și șerpuiri de flacără, la Picabia, și fragmentarismul cubist. Picabia vede ca și Apollinaire în cubism, o căutare a purității în pictură, calea picturii pure. Privitorul se simte asaltat însă de un paroxism senzual și senzorial. Trăiește vertijul, căutarea febrilă a senzațiilor tari. De unde și referința la motricitate, la paradisurile artificiale, la viteza mașinilor de curse. Tot lui Picabia i se datorează trimiterea la acele looping-uri aviatice, pe care o va face, mai târziu, în 1924, referindu-se la filmul Ent’acte, produs împreună cu René Clair. 

Întors la Paris, Picabia începe să picteze zi și noapte, două lucrări de mari dimensiuni, Udnie ( Jeune fille américaine;danse) și Edtaonisl (ecclesiastique despre care îi scrie lui Stieglitz, numindu-le o ”pictură mai pură”, mărturisindu-i că e obosit și tulburat” de noua lui evoluție. 

În vara anului 1915, Picabia finalizează alte două lucrări de mari dimensiuni, remarcabile, concepute pentru Salonul din acel an. E vorba de Mariage comique (196,5 cm x200 cm) și Je revois en souvenir, ma chère Udnie (250,3 cm x 198.8 cm).aflate în colecția MoMA grație unor colecționari generoși, în linia filantropismului care susține dezvoltarea patrimoniului din muzeele americane și accesul publicului la colecțiile particulare ce intră în circuitul public. Insolitul acestor picturi de mari dimensiuni creează de departe sentimentul că te afli în fața unor fresce sau scenografii misterioase, care construiesc  și deformează fabulații și geneze mecanomorfe, în păienjenișul abstracțiilor orfice. 

Picabia se apropie vizibil de o nouă provocare și prefigurează utopiile și distopiile tehnologiilor și ingineriilor, într-o lume a protezelor, purtate de invalizii Primului Război Mondial. Sunt enorm de multe lucruri de spus cu privire la trecerea lui Picabia de la cubism, orfism, abstracționism la mecanomorfism. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News