Ştirile TVR au demarat o campanie: "În căutarea adevărului", prezentând  povestea unui copil dispărut acum 26 de ani.

Uneori, ei îşi aduc aminte crâmpeie din copilărie. Şi încearcă, agăţându-se de ele, să regăsească drumul spre casă. Cristian are 30 de ani şi a dispărut înainte de Revoluţie. El încă mai speră că, într-o bună zi, îşi va reîntâlni părinţii.

În ziua în care a ieşit pe poarta casei, alergând pe străzi, Viorel a intrat, fără să ştie, într-o altă viaţă.

Numele, copilăria, familia şi ţara i-au fost schimbate. Au trecut 26 de ani de când a dispărut de acasă. Însă în inima lui au rămas încă vii amintirile din viaţa de dinainte.

"Îmi amintesc că aveam cam 4-6 ani când eram cu părinţii mei. Stăteam cu un frăţior care era mai mic decât mine cu 1-2 ani şi cred că aveam şi alţi fraţi, dar nu locuiau cu mine. Tatăl meu se numea Dorel, mama mea, Constanţa, iar fraţiorul meu Cristi sau Cristian. Tatăl meu semăna cu mine, avea păr creţ, închis la culoare".

Ştie că locuia în Bucureşti, însă nu-şi mai aminteşte numele străzii sau numărul casei

"Pe strada pe care locuiam eu erau case cu două etaje. Pe stradă trecea tramvaiul şi era un cinema micuţ".

În viaţa de care abia îşi mai aduce aminte, el se numea Viorel. Părinţii îl lăsau adesea singur acasă, împreună cu fratele mai mic. Iar el pleca pe străzi, hoinărind.

"Ultima dată când am fugit, am spart un geam. M-am ascuns, apoi am ieşit pe stradă şi am luat tramvaiul. Apoi m-am pierdut. Am rămas două zile pe stradă. Am dormit afară. În a doua noapte, am dormit lângă o vilă. Dimineaţa, o doamna m-a dus la poliţie. De acolo am ajuns la grădiniţă, la orfelinat".

Poliţiştii l-au dus la o casă de copii. Aici, ani la rând, singura identitate a băiatului a fost prenumele declarat de el.

"De fiecare dată când fugeam, mă găseau vecinii, mă întrebau cum mă cheamă şi mă aduceau acasă. Iar eu credeam că, dacă îmi schimb numele, nu mă va recunoaşte nimeni. Aşa că, numele meu, Viorel, s-a transformat în Cristi".

În decembrie 1995, autorităţile au făcut demersuri pentru înregistrarea tardivă a naşterii.

Un medic a aproximat vârsta copilului, iar altcineva i-a ales un nume de familie: Constantinescu. În noul certificat de naştere, în dreptul părinţilor, despre care nu se ştia nimic, au fost trase două linii.

"Autorităţile erau obligate, pe de o parte să caute familia, pe de altă parte să rezolve problema lui cu actele şi, în momentul în care el era declarat adoptabil, situaţia lui trebuia să fie foarte clară, adică trebuia să aibă toate dovezile că familia n-a fost identificată", subliniază fostul preşedinte al Oficiului Român pentru Adopţii, Bogdan Panait.

Dacă l-au căutat vreodată, părinţii nu l-au mai putut găsi. Copilul lor era tot în Bucureşti, dar într-un orfelinat şi cu identitatea schimbată: Constantinescu Cristian.

A fost şi o zi în care băiatul a încercat să ajungă la ai lui

"Da, am fugit din orfelinatul pentru copii mici. Am fugit, m-au găsit şi m-au bătut tare. Apoi n-am mai fugit".

La câteva luni după ce a primit noul certificat de naştere, copilul dispărut a fost dat spre adopţie internaţională. Pentru această categorie de copii, regulile erau mult mai simple, spune fostul preşedinte al Oficiului Român pentru Adopţii, Bogdan Panait.

Când am fost adoptat aveam 10 ani. La început am fost bulversat. Eram bulversat, mi-era teamă. Dar familia mea e foarte frumoasă, sunt foarte fericit. Mi-au oferit totul! Ei au venit să mă ia de la Bucureşti pentru că de adopţia mea s-au ocupat doi avocaţi. Apoi am luat avionul şi am ajuns în Sardinia, povesteşte Cristian.

Şi totul s-a schimbat. Numele, copilăria, familia şi tara. Strada cu case pe care trecea un tramvai, chipul mamei, numele tatălui au rămas amintiri din ce în ce mai şterse. Iar Viorel, devenit Cristian, a uitat limba română.

"Eu ţin mult la România. Simt că am sânge de român, dar am locuit în Italia mulţi ani şi mă simt italian".

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News