Într-un interviu acordat fostului ministru al Culturii, Christian Badea, unul dintre marii dirijori ai lumii povestește o scenă emoționantă la care care a fost martor la vârsta de 12 ani, când Sviatoslav Richter a concertat la Atheneul Român.

Christian Badea a dirijat pe marile scene de spectacol de la Carnegie Hall, Concertgebouw, la Suntory Hall și Salle Pleyel din Paris. De asemenea, a  condus peste 160 de spectacole la Metropolitan Opera din New York. A emigrat în 1974 din România și s-a întors în țară în 2006.

Ionuț Vulpescu l-a întrebat, în podcastul pe care îl realizează pe platforma youtube, dacă a contat că era român, atunci când a lucrat cu Leonard Bernstein sau cu Herbert von Karajan.

Cristian Badea: Nu. Absolut deloc. Nu conta. Eu vreau să vă dau un citat care este extraordinar și pe care îl voi folosi – trebuie să îl folosesc într-un mod foarte puternic și public. Când Enescu avea 7 ani și a fost trimis la Viena – bine, în circumstanțe... nu mai intru în ele, dar s-a recunoscut că e un geniu, un copil minune. Și era singur acolo. Bun, stătea cu o familie, dar mama lui era în România și îi trimitea scrisori. Iar într-una din scrisori, Enescu spune: „Mamă, crezi că pot să le spun acestor oameni că sunt din România?” Și mama zice: „Da, sigur. De ce nu?”. „Păi nu aș vrea să am aerul că mă laud.” Mi se pare imens de profund. Deci copilul de 7 ani are cunoștință de unde vine și mândria asta care este super pură și instinctivă, și noi trecem prin tot felul de critici, și de autoflagelări...

Sviatoslav Richter a ratat o octavă dintr-un pasaj foarte greu

Ionuț Vulpescu: În perioada interbelică lui George Georgescu, Filarmonica avea un prestigiu enorm. Era un loc extrem de vizitat de marile orchestre, de marii artiști ai acelei epoci. E perioada de glorie a Filarmonicii, 1920-1940. E o utopie să ne gândim că vremurile acelea se pot întoarce?

C.B. - Nu numai că nu e o utopie, dar e o datorie. Mă întorc într-o secundă. Vreau să spun că atunci când eram eu mic și tânăr în școală, în Conservator, nu era chiar așa în stagiune, dar era foarte bine. Veneau personalități, artiști foarte buni, iar eu, copil fiind, ducându-mă la repetițiile generale la Filarmonică sau unde mă mai duceam, am avut ocazia să ascult artiști foarte mari și să învăț așa, într-un mod osmotic, bineînțeles, că nu au stat să îmi dea lecții. Bineînțeles, după aceea a venit și Sviatoslav Richter Festivalul Enescu, care era puțin diferit. Eu vorbesc de stagiune, de stagiunile normale.

Una din lecțiile pe care eu le-am învățat când aveam 12 ani, la Ateneu – n-o să uit niciodată – a venit Sviatoslav Richter, marele pianist sovietic pe vremea aceea. Și a cântat concertul de Ceaikovski, cu Filarmonica Enescu. Și la un moment dat, există un pasaj cu octave, care e foarte greu, și a ratat una. L-am văzut că s-a înnegrit la față, eram acolo și mă uitam la repetiție. Bun, s-a terminat repetiția, a plecat toată lumea, eu am rămas singur în Ateneu, nu îmi venea să plec acasă. La un moment dat, aud un pian pe undeva. Și m-am dus pe scări – nu știam Ateneul pe atunci – și am ajuns la salonul oficial, la ușă. Și am auzit pasajul ăla. Și l-a studiat. Am stat o oră și douăzeci de minute. Nu s-a mișcat de la pasajul acela. L-a făcut în toate chipurile. N-a mâncat, nu s-a odihnit, nu nimic.

Și atunci m-a lovit. Dacă Sviatoslav Richter, care este unul dintre marii pianiști ai lumii, studiază atât pe un pasaj... El putea să zică: „Eu sunt Richter, am venit la București, o să iasă, o să fie ok”, pentru el trebuia să fie absolut perfect. Și în ora aia și 20 de minute am înțeles. Dacă el face asta, cine sunt eu să nu muncesc cel puțin atât? Deci n-a trebuit nimeni să îmi facă lecție. Am învățat-o și n-am uitat-o în viața mea. După aceea, mi-a fost confirmată. Toți marii artiști cu care am lucrat munceau pe rupte. Pe rupte munceau, ca totul, odată pus pe scenă, să fie cât se poate de relaxat, comunicarea cu publicul și așa mai departe.

Enescu de unde a venit? De la țară. E posibil să fi fost alți doi care nu au avut posibilități

C.B: Întorcându-mă la anii de aur, la 1920-1940, în analele Filarmonicii se poate vedea că veneau toți cei mari. Enescu, Lipatti erau acasă și veneau toți marii dirijori, soliști și așa mai departe. Asta trebuie să facem. Vorbesc de stagiune. De ce? În momentul când facem asta, prin osmoză, prin stimulare, printr-un exemplu pozitiv, se ridică și calitatea orchestrei, a muzicienilor români, se ridică și aprecierea publicului tânăr, bătrân, ce-o fi, și se creează un alt nivel. Fiindcă nivelul unde suntem noi acum e un nivel de complezență puțin cam mediocră. Și asta nu este bine. Nu merităm asta. Noi avem talente foarte importante, eu sunt sigur că am ratat multe talente. Oameni care aveau un talent excepțional și care nu au putut să și-l dezvolte. Când vă gândiți, Enescu de unde a venit? De la Dorohoi, de la țară, nu? Deci care sunt posibilitățile să mai fi fost un altul sau doi, trei sau patru de nivelul ăla? Mi se par destul de mari. De aia se zice că românul e născut muzician și poet. Noi avem această afinitate.

 Citește și: NU vom ieși din pandemie ca să fim mai robotici decât azi

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News