Data actualizării: 05.01.2017 17:49
Data publicării: 05.01.2017 17:48

Celebrul dirijor Georges Prêtre, care a fost la pupitrul marilor orchestre de la Scala, Viena şi Metropolitan, a plecat să dirijeze în ceruri

Autor: Magdalena Popa Buluc | Categorie: Cultura

Georges Prêtre , personalitate importantă a vieţii muzicale, unul dintre ultimii maestros , dirijorul preferat al Mariei Callas, a murit miercuri la vârsta de 92 de ani, după mai mult de 70 de ani de carieră, dintre care, peste 50 asociaţi celebrei Filarmonici din Viena, unde a fost singurul francez care a dirijat faimosul Concert de Anul Nou .

Anunțul a fost făcut de Societatea Filarmonică din Viena, unde acest decan de vârstă al dirijorilor aflați încă în activitate era membru de onoare.

Prêtre a murit la Navés, în sud-vestul Franței, unde deținea castelul din Vaudricourt.

Născut în nordul Franței la 14 august 1924 și intrat la 15 ani la Conservatorul din Paris, dirijorul a petrecut cea mai mare parte a carierei sale în afara Franței, în special la Viena.

Prêtre, care mărturisea în mod constant că "este vienez", a dirijat de două ori Filarmonica din Viena la Concertul de Anul Nou, în 2008 și în 2010.

De-a lungul carierei sale, francezul a dirijat la Opera din Paris, la Metropolitan Opera din New York, la Scala din Milano sau Orchestra Filarmonicii Regale din Londra.

Cu Maria Callas

În 1969, la Teatro alla Scala, a dirijat Romeo şi Julieta de Berlioz, cu Liliana Cosi, în coregrafia lui George Skibine, în 1970, Samson şi Dalila de Saint-Saëns, cu Shirley Verrett şi Pier Miranda Ferraro, în 1972 Carmen, cu Fiorenza Cossotto, în 1973 şi 1977 Pelleas şi Melisande de Debussy, în regia lui Gian Carlo Menotti, în 1975 La Bohème de Puccini, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Luciano Pavarotti şi Ileana Cotrubaş (reluată în 1976 şi 1977), în 1976 Werther de Massenet, cu Alfredo Kraus şi Elena Obraztsova, în 1978 Madama Butterfly şi imediat după aceea Manon Lescaut de Puccini cu Sylvia Sass şi Placido Domingo, în regia lui Piero Faggioni.

Tot în 1978, a condus dipticul ravelian format din L'enfant et les sortileges şi L’heure espagnole. A revenit în 1981 pentru Cavalleria rusticana şi Pagliacci, în regia lui Zeffirelli, cu Domingo şi Obraztsova şi în 1982 pentru Troienele de Berlioz, pusă în scenă de Luca Ronconi.

Cu Angela Gheorghiu, la Viena

Ultimele apariţii ale lui Prêtre la Scala au fost la pupitrul operelor Turandot, în regia lui Keita Asari, în 2001 şi Pelleas et Melisande, în regia lui Pierre Mèdicin. Dar, trebuie amintite şi nenumăratele concerte cu Orchestra de la Teatro alla Scala şi cu Filarmonica. În 2005, aceasta i-a dedicat o seară specială pentru cei “de patru ori 20 de ani”. Ultimul concert triumfal a avut loc în 22 februarie 2016.

Georges Prêtre ar fi trebuit să se întoarcă pe podiumul Stagiunii Simfonice de la Teatro alla Scala în 13, 15 şi 17 martie 2017.

Era un dirijor charismatic, mai mult instinctiv decât cerebral, cu un stil şi cu interpretări extrem de personale. Degaja o energie şi o strălucire cărora nici publicul, nici orchestrele nu-i puteau rezista.

Când avea 80 de ani, a devenit membru de onoare al Societăţii Prietenii Muzicii şi al Wiener Philharmoniker. Presa muzicală scria: “Încercaţi să-l urmaţi pe Georges Prêtre: chiar dacă aveţi jumătate din vârsta lui, cei obosiţi veţi fi dumneavoastră”.

La concertul de Anul Nou la Viena

Georges Prêtre a scris operete şi cântece sub pseudonim, dar pasiunea lui a fost dirijatul. Aşa cum se obişnuia în timpul tinereţii sale, a învăţat această artă în fosele teatrelor de operă din provincie. Ce formare mai bună putea fi decât să dirijezi Tosca într-o seară, Walkyria a doua zi, Clopotele din Corneville în următoarea. Astfel a obţinut nu numai măiestria, dar şi supleţea.

În 1946, aflându-se la Marsilia, s-a căsătorit cu Gina, fiica directorului, tenorul Jean Marny. O căsătorie pentru toată viaţa.

După anii de început, etapele carierei sale au fost Lille în 1948, Casablanca în 1949, Capitole din Toulouse din 1951 până în 55, Opéra-Comique din 1956 până în 1959.

Dar prestigioasa sa carieră s-a construit în străinătate. De la Chicago la New York, trecând pe la Teatro alla Scala, prin Londra sau Japonia, a fost unul dintre muzicienii francezi recunoscuţi în afara ţării mai curând decât în Franţa.

Cu Orchestra din New York

Invitat de orchestrele pariziene a fost remarcat de două mari personalităţi, al căror prestigiu s-a răsfrânt şi asupra lui: Francis Poulenc şi Maria Callas. A creat Voix humaine de Poulenc la Opéra-Comique, cu cântăreaţa Denise Duval, o capodoperă şi o colaborare de neuitat, şi a devenit dirijorul lui preferat. Pentru Maria Callas a fost acompaniatorul preferat, atât în opera, cât şi în recitaluri.

Cariera internaţională a început în anii 60. Covent Garden, Scala, Met, dar mai ales Viena, unde Herbert von Karajan i-a încredinţat reluarea operei Capriccio.

După ce mult timp a dirijat numai operă, s-a consacrat, din ce în ce mai mult, repertoriului simfonic, fiind căutat adesea pentru a dirija Bruckner şi Mahler.

Stilul şi gestica lui, neacademică, invitau orchestra la un joc imprevizibil al fanteziei. Partizan al unui tempo fluctuant şi al frazărilor senzuale, chiar cu riscul de a exagera efectele, el revendica libertatea interpretului, irezistibilă în muzica vieneză. Se urca la pupitru pentru a fi liber: “Altfel, n-aş fi un interpret, ci numai un şef de orchestră”. Declara că simte nevoia de a găsi un conţinut narativ şi imaginar chiar şi în muzica abstractă. Pentru el, o simfonie spunea o poveste. Vechi judoka, îşi sculpta gesturile ca într-o artă marţială. Dirija toate operele fără partitură, nu pentru a epata publicul, ci pentru că avea nevoie să închidă ochii pentru a se impregna de atmosfera lucrării.

Prêtre.Georges, la pupitrul Orchestrei din Viena

Din 2012, a apărut mai rar la pupitru, fiind foarte afectat de moartea fiului său. Se credea că nu va mai dirija, dar a reluat bagheta în luna octombrie a acestui an, la Musikverein din Viena, unde publicul l-a ovaţionat pentru ultima oară. A rămas consecvent şi de această data devizei “Dirijează de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară”.

Georges Prêtre era destul de dur cu muzica zilelor noastre. Afirma că nu mai există mulţi “adevăraţi muzicieni” şi că, adesea, lipsea “poezia muzicii”. “Trebuie să ai o viziune a partiturii, gândindu-te că eşti numai un interpret. Trebuie să serveşti opera şi nu pe tine”, mărturisea el în decembrie 2015.

France Musique îi consacră astăzi o zi specială ca omagiu, cu En Pistes, Arabesques, Carrefour de Lodéon şi Classic Club de Lionel Esparza.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News