Erik ten Hag nu înceta să întrebe la conferința de presă din Copenhaga: „Ce poți să faci?” Un sfat mic: poate ar fi bine să nu mai faci asta. Nu e nimic rău să te plângi puțin de VAR după o înfrângere la limită în Europa. Dar poate nu e cea mai bună idee să îți subliniezi propria neputință într-un moment în care ai pierdut nouă din ultimele 16 meciuri și conducerea ta este considerată a fi în criză. Și oamenii spuneau că Ten Hag nu putea transforma Manchester United în Ajax.

Într-un sens, înfrângerea cu 4-3 în fața Copenhagăi a fost în concordanță cu sezonul lui United până acum: un dezastru smuls din ghearele promisiunii, incapacitatea de a apăra centrările simple, o hotărâre neclintită de a călca pe orice greble erau împrăștiate pe drumul lor. A fost a treia oară în acest sezon când United a pierdut după ce a condus. Și totuși, dacă meciul cu Copenhaga a fost exemplul perfect al modului în care lucrurile au mers prost pentru United, a oferit și dovezi ale modului în care lucrurile ar putea, cu puțin timp și puțin noroc, să meargă bine.

Așteptările expuse de E.T.H. în iulie

Ten Hag a dat în iulie, la New Jersey, probabil cea mai clară definiție a modului în care vedea această echipă a lui United evoluând. „Ne-am uitat la istoria lui Manchester United și ne-am uitat și la calitățile jucătorilor noștri. Ce vrem să fim? Vrem să fim cea mai bună echipă de tranziție din lume. Vrem să surprindem. Vrem să jucăm dinamic, vrem să jucăm cu viteză, vrem să jucăm agresiv, dintr-un spirit de echipă foarte bun, pentru că asta este United.”

La prima vedere, renunțarea la fotbalul mai răbdător și bazat pe posesie al unora dintre rivalii lor părea o idee bună. Fără calitatea tehnică la mijlocul terenului pentru a controla meciurile, sau timpul necesar pentru a construi și a instala un astfel de stil, un joc rapid și direct de tranziții era cel mai bun mod de a folosi pe Marcus Rashford, Bruno Fernandes și Jadon Sancho.

Se baza pe punctele forte ale erei Ole Gunnar Solskjær, care în momentele sale mai puțin jalnice a jucat cel mai palpitant fotbal al deceniului post-Ferguson. Transferurile de vară ale lui United – Rasmus Højlund ca o prezență năvalnică în față, André Onana ca un distribuitor rapid, industria și energia lui Mason Mount – au fost orientate spre această strategie.

Unde a survenit eșecul

De ce totul s-a prăbușit în acest sezon? Parțial este un produs al zgomotului și turbulențelor din jurul clubului în ultimele luni: preluarea îndelungată, gestionarea defectuoasă a cazurilor Mason Greenwood și Antony, conflictul lui Ten Hag cu Sancho, scăderea formei lui Rashford, saga transferului lui Harry Maguire. Un club mare poate rezista acestor tipuri de furtuni dacă are o formulă stabilă pe teren. Dar și aici, fundațiile pe care Ten Hag a construit progresul modest al sezonului trecut s-au erodat.

Luați apărarea preferată a lui United în cinci jucători din sezonul trecut: David de Gea, Diogo Dalot, Raphaël Varane, Lisandro Martínez, Luke Shaw. Din diverse motive, niciunul nu a avut o perioadă susținută în aceeași poziție în acest sezon. Sergio Reguilón, adus ca acoperire pentru accidentări la fundașul stânga, este accidentat. Casemiro a avut probleme cu forma fizică și cu acuitatea. Lipsa de mobilitate a lui Christian Eriksen a fost expusă grav. Și astfel baza solidă care a adus lui United mai multe meciuri fără gol primit decât orice altă echipă din Premier League sezonul trecut a dispărut aproape în întregime.

Dacă Ten Hag ar fi putut convoca înlocuitori de un stil similar, aceasta ar fi fost o problemă mai mică. În schimb, a fost nevoit să se retragă la apărarea din era Solskjær, formată din Maguire, Victor Lindelöf și Aaron Wan‑Bissaka, apărători al căror prim instinct este să se retragă în loc să avanseze, și care astfel lasă jocul lui United foarte expus la mijlocul terenului. Gaura de la fundașul stânga – ocupată în prezent de Dalot, care este dreptaci – explică de ce United continuă să cedeze ocazii din acea zonă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News