Observatorii occidentali aflaţi în capitala Federaţiei Ruse sunt înmărmuriţi. Posturile de radio şi televiziune dau comunicate ca în vreme de război. Canalul de ştiri Rossia 24 difuzează reportaje despre pregătirile pentru un nou război sau despre situaţia adăposturilor nucleare din Moscova. Se discută despre exerciţii de apărare civilă ce vor implica timp de o săptămână... 40 de milioane de ruşi.

Ministerul Apărării anunţă că, la baza navală de la Tartus, din Siria, rușii au operaţionalizat baterii antiaeriene capabile să distrugă avioanele militare americane sau să lovească în flota din Mediterana. Lumea vorbeşte despre raţionalizarea pâinii şi existenţa unui stoc-tampon de alimente pentru situaţia în care liniile de aprovizionare pentru populaţie ar fi tăiate de bombardamentele aeriene.

Această nebunie menită să pregătească psihologic populaţia Rusiei pentru un război iminent a apărut după eşecul negocierilor americano-ruse de la Geneva în privinţa Siriei. Totul a pornit de la un bombardament ruso-sirian, întreprins la Alep, care a distrus practic şi oraşul, şi populaţia rămasă acolo, după ce Statul Islamic pusese piciorul pe teren.

Manevra este o pregătire psihologică, nu atât pentru ruşi, cât pentru americani, în aşteptarea următoarei reuniuni americano-ruse, fireşte a "ultimei şanse", tot din Elveţia, de la Lausanne. Ignorând preţul încă scăzut al petrolului şi embargoul impus de Uniunea Europeană, Rusia îşi încordează muşchii atât militar, pe teren, în Siria, cât şi psihologic, acasă, antrenând pentru asta zeci de milioane de persoane. Vladimir Putin pur şi simplu vrea o felie mai mare de influenţă în Orientul Mijlociu. Şi, pentru asta, pune la bătaie toate resursele.

Iar acum revenim la întrebarea de la începutul textului privitoare la Europa de Est. Cine crede că Rusia s-a resemnat cu gândul că a pierdut influenţa asupra unei jumătăţi din Europa este contrazis de ultimele decizii politice ale Moscovei. De altfel, pe nesimţite, lucrurile au avansat în ultimii ani. Nu vorbim aici despre relaţiile preferenţiale ale Rusiei cu Germania. Ele sunt deja intens analizate chiar în presa germană, cel mai adesea în termeni laudativi, în nici un caz cu îngrijorare.

Vorbind strict de Europa de Est, o analiză a regiunii este impresionantă. Ucraina este hăpăită la propriu, teritorial, de Rusia. Republica Moldova, abandonată de Europa, este readusă la ordin prin intermediul serviciilor ruseşti ce controlează economia micii republici. În Ungaria, Viktor Orban face jocul Rusiei în Europa, fără să fie, în niciun fel, taxat de la Bruxelles. Cât despre Bulgaria lui Boiko Borisov este bine să reamintim publicului din România că apropierea culturală, etnică, religioasă şi istorică dintre bulgari şi ruşi este mai profundă chiar decât cea dintre români şi italieni. Serbia a revenit, în mod natural, după intervenţia NATO, din 1999, în Frăţia slavă. Cehia este tot mai eurosceptică, preşedintele ţării dorind şi el un referendum de ieşire din Uniune, după modelul Marii Britanii.

Ce se poate face cu România? Nimic direct. Oricât ar fi de supăraţi pe viaţă, românii nu s-ar alia niciodată cu ruşii. Istoria recentă a compromis pentru multă vreme legăturile politice şi economice profunde. Şi totuşi, indirect, situaţia actuală din România ar putea fi favorabilă Rusiei. În niciun stat din lumea occidentală lupta politică, combinată cu folosirea Justiţiei ca armă, nu a ajuns la un asemenea nivel. În ciuda creşterii sale economice record, România nu a fost niciodată atât de vulnerabilă. Mai puţin de 8% din capitalul ţārii a rămas românesc. Aproape 4 milioane de români sunt în afara graniţelor, investitorii străini având o gravă problemă cu forţa de muncă instruită, calificată. Piloni fundamentali ai statului modern, sănătatea, educaţia, drepturile omului, inclusiv dreptul la o Justiţie independentă sunt putreziţi.

De partea cealaltă, Rusia este tot mai coerentă în demersurile sale de revenire ca superputere mondială, lucru imposibil de realizat fără o prezenţă consistentă în Europa.

În România, clasa politică pare total blocată de acţiunile anticorupţie, administraţia - cea mai ineficientă din Uniunea Europeană prin prisma absorţiei fondurilor europene - a ajuns aproape dăunătoare cetăţeanului. Avem o singură speranţă: că ştiu ei, americanii, ce fac în România. Deşi, văzând dezbaterile Clinton-Trump, un fior rece mă ia pe şira spinării.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News