Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
CCR: Statutul dezvoltător al lui Cuza, prin reforme legislative și instituționale, marchează trecerea de la vechiul drept românesc, la un nou drept, de tip occidental
Autor: Liliana Zamarcaru | Categorie: Politica
Agerpres
Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 reprezintă un act politic de o însemnătate majoră în istoria românilor.
Președintele Curții Constituționale a României, Marian Enache, a transmis un mesaj cu prilejul aniversării Unirii Principatelor Române din anul 1859 și al împlinirii a 160 de ani de la adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris:
„Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie) și al Țării Românești (24 ianuarie) propulsează ideea de unitate românească pe scena politică europeană și creează premisele înfăptuirii unor reforme care să consolideze unitatea politică astfel câștigată. Aceste reforme nu aveau să se limiteze la punerea în operă a dispozițiilor Convenției de la Paris (1858), ci ele ținteau către aspecte mult mai profunde în dezvoltarea politică și constituțională a noului stat.
Clasa politică a acelor vremuri cunoștea faptul că reformele necesitau un fundament constituțional și că ele trebuiau să aibă o cadență ritmică și rapidă, în consonanță cu situația politică europeană. Dacă în perioada imediat următoare anului 1859 acest cadru de natură constituțională a fost asigurat de Convenția de la Paris, evoluția Principatelor Unite impunea o adaptare a acesteia pentru a face față noii realități politice care se configura și se afirma din ce în ce mai hotărât.
În acest context istoric, adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 de către domnitorul Al. I. Cuza reflectă evoluția istorică liberală și progresul social spre un sistem legislativ național bazat pe capacitatea – pentru prima oară în creșterea juridică a spațiului românesc – de legiferare internă, fără corijarea sau intervenția marilor puteri garante ale respectării Convenției de la Paris, a fostei puteri protectoare, Rusia țaristă, sau a celei suzerane, Turcia imperială.
Deși preambulul Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris afirmă că legea fundamentală a României continuă să rămână Convenția de la Paris, se poate observa că reașezarea puterilor statului stabilită prin noul act nu mai este realizată în mod direct și nemijlocit de marile puteri garante, ci de forțele interne, ai căror exponenți de seamă au fost Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris este un act cu valoare constituţională și reprezintă prima „Constituție a României” scrisă chiar de români, și nu de forțe străine.
Dacă privim retrospectiv și în comparație cu actul legislativ ordonator desemnat de puterea protectoare rusă după Tratatul de la Adrianopol (1829), ne referim la Regulamentele Organice, a căror configurare a fost supravegheată îndeaproape de generalul rus Pavel Kiseleff, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris a adus comprimarea vechiului regim arhaic stăpânit în spirit de arhondologii și condici de ranguri boierești printr-o de-medievalizare a Principatelor Unite și îmbunătățirea stării țăranilor prin lovitura dată boierescului, tema publică ce l-a preocupat atât de mult pe Nicolae Bălcescu la 1848.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris jalona un parcurs social revoluționar spre o mai justă așezare a lumii satelor
În fond, prin spiritul său promotor, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris jalona un parcurs social revoluționar spre o mai justă așezare a lumii satelor datorită desființării „lumii” închise și autarhice întru bun plac a privilegiilor, monopolurilor, scutirilor unor clase, iar asocierea sa cu legea agrară promovată de cei doi întâistătători ai Unirii de la 1859, domnitorul Al. I. Cuza și principalul său sfetnic, M. Kogălniceanu, așeza țăranul în drumul său spre cetățean înzestrat cu drept de vot deplin după Primul Război Mondial.
Trebuie remarcat faptul că Statutul dezvoltător era complementar – pe linia prevederilor de separație a puterilor în stat – cu legea electorală, care a extins, deși într-un cadru cenzitar, dreptul de vot asupra tuturor contribuabililor, intelectualilor și profesioniștilor prin cele două categorii de alegători, cei primari, desemnați de toți cei care plăteau o dare oricât de mică la stat, și cei delegați, recrutați din știutorii de carte cu un venit de cel puțin o sută de galbeni.
Astfel, se putea evita continuarea activității unei Adunări Legislative care să fie dominată de marii proprietari de pământ și de cei cu venituri însemnate, după cum evidenția A. D. Xenopol în monografia despre Al. I. Cuza: în Moldova, la două milioane de locuitori, numai 1.700 de alegători, iar în Muntenia, la două milioane și jumătate de locuitori, numai 2.000 de alegători, ceea ce necesita o egalizare progresivă a votului.
Tema retorică La vremuri noi, oameni noi! expusă de Mihail Kogălniceanu reprezenta o necesitate obiectivă și organică pentru schimbarea metodelor de guvernare
Din perspectiva conducerii vieții de stat, tema retorică La vremuri noi, oameni noi! expusă de Mihail Kogălniceanu reprezenta o necesitate obiectivă și organică pentru schimbarea metodelor de guvernare și a mentalității aristocrației funciare dominate de imobilism social sau minore prefaceri sociale, abordare axată pe statuarea funcțională a privilegiilor și a șerbiei sătenilor. La rigoare, Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu au încercat să fundamenteze regimul social și politic în acord cu ideile pașoptiste de egalitate și libertate, să organizeze țara pe temeiul constituțional al Convenției de la Paris, dar să scoată țărănimea de sub asuprirea seculară a clăcășiei. În fond, pe aria acestei teme sociale cei doi conducători au materializat proiectul de la 1848 și ideea generoasă a lui Nicolae Bălcescu de ,,desființare a boierescului” (clăcășiei) și obiectivul împroprietăririi țăranilor clăcași prin programul conceput de Comisia de Împroprietărire condusă de agronomul Ion Ionescu de la Brad.
Într-o sincronie de acțiune și noi idei de forță, Al. I. Cuza respinge proiectul de Constituție propus de conservatoarea Comisie Centrală de la Focșani și aprofundează demersul unionist de stat. În perioada 1859-1862, viața politică se desfășoară cu un dinamism fără precedent, animată fiind de dorința lui Cuza de a consolida proiectul unionist. În acest cadru, pe palierul militar, uniformele, legile militare, gradele și procedurile de recrutare s-au omogenizat, iar cunoscuta tabără de la Florești a primit contingente din ambele armate; mai mult, s-au edificat un Minister de Război unic, cu funcția de apărare națională, și o școală militară comună. Procesul de unificare instituțională a continuat prin înființarea Administrației Poștelor și Telegrafelor și a Administrației Vămilor, iar Bucureștii au avut o stemă pentru pecete care reunea vulturul Basarabilor și zimbrul Mușatinilor.
,,Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”
În acest context istoric, într-o adevărată cursă a unificării, la 11/23 decembrie 1861, domnitorul Al. I. Cuza a lansat o proclamație către toți românii din Muntenia și Moldova, în care a rostit celebra frază: ,,Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”. La 24 ianuarie 1862 s-au desfășurat primele lucrări ale Parlamentului unificat, ulterior structurându-se și primul Guvern unic, iar aceste momente au constituit pași fundamentali în definirea unei entități statale românești și evoluția sa ascendentă spre independență în raport cu puterea suzerană, Turcia, și cu mecanismul de recunoaștere internațională al marilor puteri garante reunite în ,,concertul european” și sistemul congreselor de la Paris (1856) și Berlin (1878).
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, din primăvara anului 1864, ca lege fundamentală a Principatelor Unite, arăta opțiunea principelui Cuza pentru constituționalism, deși statul nu era omogenizat pe linia unificării moldo-valahe într-o românitate instituțională.
Prevederea fundamentală a Statutului dezvoltător se referă la capacitatea de legiferare internă cu concursul ,,puterilor stabilite” (garante), dar fără intervenția marilor actori europeni, și mai puțin în dreptul relației juridice devenite tot mai simbolice cu Turcia, puterea suzerană tradițională.
În activitatea juridică și politică de guvernare, Al. I. Cuza și spiritul rațional și metodist al lui Mihail Kogălniceanu au eliminat acel compromis foarte greu de gestionat sub forma hibridă între uniunea bazată pe mentalul colectiv, alegerile duble pentru uniunea personală sub fostul pârcălab de Covurlui și separația convenită de unele puteri garante, ca Austria, și inerțiile regionale venite din partea unor cercuri ale vechii boierimi conservatoare.
Statutul dezvoltător pune bazele constituționalității pentru Principatele Unite Române, fază premergătoare procesului de evoluție spre constituționalism cu un corolar autentic al Constituției de la 1866, dar trebuie observate circumstanțele momentului definite de competiția dintre unioniști și separatiști adaptați, dintre progresiști-liberali și conservatori autarhici, la care se adaugă politica puterilor autocrate Austria și Rusia de a obnubila dezvoltarea socială și politică a noii unități statale protejate de regimul de garanție colectivă.
În fond, într-o analiză principială și în cadrul arhitecturii guvernării, suveranitatea domnului nu mai este o suveranitate pământeană ,,de drept divin”, suveranitatea princiară devine constituțională, legată de separația puterilor în stat, în pofida acumulărilor ,,executive” și ,,legislative” din dreptul domnitorului care îi dădeau o trăsătură ,,bonapartistă” și personalism politic în actul de guvernare.
Pe de altă parte, dintr-un unghi de vedere liberal, Adunarea Legislativă (Electivă) devine mai democratică datorită extinderii numărului de electori în condițiile exigențelor de cens, care însă devin mai permisive prin relația contributor de taxă – alegător primar, însă nu trebuie uitat că acest act a fost adoptat printr-un plebiscit larg, instrument de consultare folosit destul de rar în Europa acelor vremuri.
În același timp, se remarcă dimensiunea socială a Statutului dezvoltător, care, pe lângă acțiunea de egalizare a votului, a redus cu totul tema dependenței de glie prin regimul de obligații ale țăranului clăcaș, sfârșindu-se impunerile arbitrare, precum munca prestată pentru ,,zilele de clacă” sau ,,zilele de nart”.
Dintr-o perspectivă structuralistă, pe orizontala legislativă identificăm în construcția deliberării și controlului guvernului Corpul ponderator – Senatul, o instituție care pune temelia bicameralismului românesc și generează specificitatea parlamentarismului țării noastre până astăzi, în comparație cu țările vecine, doar Polonia și Cehia cunoscând sistemul bicameral.
Statutul dezvoltător a creat premisele procesului de instituționalizare și compatibilizare cu modelele occidentale, deoarece Consiliul de Stat a reprezentat o „uzină” de proiecte de legi pentru domnitor, cu siguranță în contrast cu actele emanate de Comisia Centrală.
Ca orice act constituțional, Statutul dezvoltător consacră în mod simbolic o discontinuitate cu trecutul și reprezintă un pas fundamental pentru crearea unei noi ordini politice și juridice. Prin urmare, adoptarea sa reprezintă un moment de schimbare legislativă în ceea ce privește evoluția juridică a Principatelor Române, o pavăză împotriva oricăror tendințe restaurative și o garanție pentru ireversibilitatea reformelor realizate.
A priori, Statutul dezvoltător apare ca element prefigurant de suveranitate națională într-un context de autonomie largă a Principatelor Unite Române, pornindu-se de la uniunea personală a celor două state sub principele Al. I. Cuza și ajungându-se la unificarea administrativ-legislativă într-un singur stat.
Prefacerile din domeniul juridic și opera de unificare legislativă realizată în perioada cuprinsă între anii 1864 și 1866 – dintre care menționăm, cu titlu exemplificativ, adoptarea Codului civil și a Codului de procedură civilă, a Codului penal și Codului de procedură penală, a legii de organizare judecătorească, a legii de organizare a puterii armate în România, a legii instrucțiunii, a legii rurale și a legii de expropriere pentru cauză de utilitate publică sau a legii Camerelor de Comerț și Industrie – au consolidat unirea politică a Principatelor și au dat impulsul necesar accelerării dezvoltării acestora. Nicicând în istoria celor două principate nu a existat o asemenea dezvoltare a dreptului, care să conducă la racordarea întregului sistem legislativ al Principatelor Române la sistemul de drept continental de tip occidental. Are loc, astfel, o veritabilă „revoluție constituțională”, fără precedent în istoria noastră constituțională.
Fundament național de constituționalitate care a orientat juridic Convenția de la Paris, fără a încălca prevederile Protocolului XII al acesteia în relația cu puterea suzerană și fără a forța politica de ,,fait accompli” unionistă, Statutul dezvoltător a fost un act recunoscut la Constantinopol prin străduința lui Costache Negri, agentul din capitala imperială, adevăratul ministru de externe al Principatelor Unite.
Mihail Kogălniceanu, pașoptist consacrat idealurilor Revoluției de la 1848, prim-ministru, stindard al ,,Daciei literare” și autor al programului ,,Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, a fost arhitectul reformelor interne legate de chestiunea agrară și problema electorală, iar Costache Negri a fost diplomatul unificării depline. Conferința de la Constantinopol (1861) a recunoscut, astfel, autonomia internă a Principatelor Unite Române, ca formă intermediară, dar solidă, în drumul spre independență, deoarece regimul de garanție colectivă al marilor puteri bloca un unilateralism țarist sau otoman de intervenție militară asupra Principatelor Române”.
Începutul procesului schimbării sistemului de drept
Actul Unirii din 1859 reprezintă, din perspectivă juridică, începutul procesului schimbării sistemului de drept, prin opțiunea fundamentală a regimului politic unionist pentru sincronizarea legislativă și instituțională cu valorile și cultura democratică de tip occidental, lăsând în urmă sistemul și concepțiile tradiționale de inspirație oriental-bizantină.
Aniversarea în anul 2024 a Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris reprezintă o recunoaștere a valorii politico-constituționale a acestui document istoric, care constituie o creație a voinței unioniste a românilor de a-și forma o identitate statală unitară pentru exprimarea unității de neam, de limbă, cultură și ethosul specific românesc.
Pentru marcarea importanței acestui document, Plenul Curții Constituționale a României, prin Hotărârea nr.1 din 23 ianuarie 2024, a decis, în unanimitate, atribuirea denumirii „Alexandru Ioan Cuza” Sălii de ședințe publice.
Totodată, Plenul Curții Constituționale a decis organizarea, în municipiul Iași, a expoziției „Evoluția constituționalismului românesc”, în cadrul căreia vor fi evocate rolul și semnificația Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris în devenirea constituționalismului românesc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
