Sper că filosofii s-au obișnuit cu astfel de împrumuturi, să le spunem metaforice, cum nu se poate mai la îndemâna cu deosebire a cinematografului. Într-o astfel de stare nedeslușită am așteptat o poveste despre poetul Limonov, când disident, când reacționar, încă de pe vremea când era un proiect anunțat a fi al marelui cineast polonez Pawel Pawlikowski (Ida, Cold War), al cărui nume îl găsim astăzi doar în calitate de coscenarist pe genericul filmului semnat de Kiriil Serebreannikov, Limonov – The Ballad, pornind de la o carte a scriitorului francez Emmanuel Carrère din 2017. De ce a renunțat Pawlikowski în ultimul moment, nu se cunoaște prea bine.

Nu știm cum ar fi arătat filmul gândit de el, în mod cert diferit, dar este limpede că aventuroasa, deconcertanta viață a lui Eduard Limonov (1943 – 2000) l-a stârnit pe cineastul rus, el însuși aparținând familiei neliniștiților. Eroul său intră în pușcăria rusească precum un derbedeu – potrivit autorităților – și iese ca un erou cu operă demnă de a fi citată. Limonov a intrat în istorie ca un răzvrătit în fața a tot și a toate și a rămas ca un deconcertant apărător al unor cauze pierdute.

Fuge dintr-o Rusie detestată, în 1974, se întoarce în 1991, în anii intervalului aciuat fiind într-o Americă pe care o urăște dar căreia îi mănâncă banii. Cu un chip și un avânt insolent, de Mick Jaegger (remarcabil actorul britanic Ben Whishaw), în tinerețe bate străzile New Yorkului clamând un soi de Internațională a tuturor oropsiților, de la săraci la homosexuali, de la artiști la prostituate. Ritmurile filmului sunt mai degrabă ale unei opere rock amețitoare, în fragmentarismul căreia ne putem pierde, dar nu într-atât încât să nu luăm aminte la iconoclastia eroului al cărui orgoliu îi desființează pe conaționalii săi, pe Soljenițân, pe Brodski, în anateme imposibil de acceptat.

Semănând tot mai mult cu Troțki în anii maturității, anarhic fără nicio tresărire, Limonov pledează pentru înființarea unui nou partid bolșevic. Dacă ar fi trăit, probabil nu ar fi protestat indignat de invadarea Ucrainei de către Rusia. Filmul a sărit cu bunăștiință peste paginile întunecate din existența lui Eduard Savenko devenit Limonov. Figura vagabondului seducător, a poetului adorat în Franța (17 cărți publicate), rătăcit prin meandrele istoriei nu avea cum să nu-și ceară dreptul de a se așeza în filmografia lui Serebrennikov, cel care în 2018 ne cucerea tot aici, la Cannes, cu Leto (Vara), un admirabil portret al cântărețului rock Viktor Tsoi, surprins în anii când începea să se facă simțit suflul perestroikăi.

Titlul de acum, cu acea Balada atașată numelui Limonov, vrea să indice o țintă de care ar trebui să ținem seama. Pentru a trăi mai mult muzica underground și mai puțin istoria. Mai mult legenda și mai puțin, sau deloc, stânjenitoarele opțiuni politice ale eroului. Dacă Serebrennikov închide ochii, amețit de farmecul unui personaj să admitem blestemat, Ali Abbasi lovește ca pe ring, în plină istorie ce se scrie sub ochii noștri, un personaj peste care dăm cum deschidem televizorul sau un ziar: Donald Trump.

Jeremy Strong și Sebastian Stan în Apprentice, amândoi posibili candidați la premiul de interrpetare

Apprentice al lui Ali Abbasi ne poartă înapoi, la anii de ucenicie ai fostului președinte american, actual candidat. La eventuala întrebare legată de nedumeritoarea opțiune a unui cineast iranian, stabilit în Danemarca, pentru capătul de început al biografiei personajului în chestiune, aș găsi un răspuns în propensiunea cineastului pentru monștri. Cei aduși pe lume de natură, vezi Border din 2018 sau cei propulsați de istorie. Vezi Holy Spider acum doi ani. Donald Trump este scrutat cu ochi necruțător în ascensiunea lui de la junele atent la regulile jocului în înalta societate americană, ușor intimidat de mărimi, dar dornic să le depășească, la afaceristul lacom, cinic, orgolios, obsedat de ideea recucerii unei măreții piedute.

Va începe cu New Yorkul, a cărui grandoare devine un proiect personal. De aici până la Make America Great Again nu va fi decât un pas, pe care, probabil, îl va aduce pe ecran altcineva. Abbasi nu pierde vremea cu introspecții, acțiunile lui Trump spun prin ele însele atât de mult, încât este de ajuns să-i vedem nerecunoștința în fața celor care i-au fost mentori, disprețul, destrăbălarea, pentru a fixa liniile portretului. Cineastul nu iartă. Fostul „băiat bogat și frumos”, cum îi plăcea să se prezinte, devine tot mai respingător pe măsură ce se afundă în bogăție.

Cinismului i se răspunde cu cinism: asistăm la dezgustătoarele operațiuni de întinerire a eroului, liposucția, implantarea părului. Excelent actorul de origine română Sebastian Stan în toate ipostazele individului fără reguli morale, dar gata să le recite pe cele ale ascensiunii, învățate odată pentru totdeauna. În sfârșit, un cineast care nu ne-a dezamăgit. Nici nu mai era loc după peliculele de groază văzute una după alta, dintre care cel puțin una aparține unui cineast important: Shrouds (Lințolii) de David Cronenberg. După ce am citit un titlu din Le Monde, în capul cronicii la The Substance al Coraliei Fargeat, Un scuipat stropește Croazeta, nu mai are rost să insist. Cel puțin deocamdată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News