Cannes 2024: Stele și maimuțe
Data publicării:
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu
WhatsApp
Cadru din filmul Trei kilometri până la capătul lumii, de Emanuel Pârvu
Cadru din filmul Trei kilometri până la capătul lumii, de Emanuel Pârvu
De ce stele, de ce maimuțe? Pentru că de ani de zile unul dintre juriile ziariștilor care acordă fiecărui film semne distinctive, potrivit aprecierii critice, și anume cel al revistei revistei Film français, se îndeletnicește cu plasarea unor steluțe, semn de bine, și, respectiv, un fel de emoticon cu chip de maimuță pentru eșecuri. 

Este mai mult un joc de societate amuzant, dar care îi poate păcăli pe noii veniți, pe cei care nu cunosc îndeajuns modul de funcționare al Cannes-ului, așa cum eram și eu acum 30 de ani, când debarcam aici pentru prima oară. Devenit între timp o uriașă mașinărie mediatică greu de controlat, purtată de orgoliul recordului de a acredita mai bine de 4000 de ziariști dintre care unii, matematic, nu au cum să prindă vreun film, festivalul, cu incontestabila lui magie, întreține paradoxul, confuzia, speranța, buimăceala.

Serile sau după amiezile de gală din marea sală Lumière se încheie tot mai des cu festivismul înșelător al aplauzelor, de multe ori contrazis a doua zi de trântirea la pământ, fără menajamente, a filmului așa cum a fost el văzut de critici. Ce să zică un tânăr de bună credință care citește că Ford Coppola a fost aplaudat 10 minute iar criticii de la Le Figaro sau Le Parisien umilesc Megalopolis cu o maimuță? Ar trebui să cunoști diferențele de statut critic pentru a-ți da seama că, până și în acest joc de-a notele, o steluță venită din partea revistei Positif valorează mai mult decât pomenita aschimodie.

Scara valorilor mai este distorsionată și de hramul pe care îl poartă legenda unui cineast sau a altuia. Depinde și de locul în care s-a născut. Legenda lui Yorgos Lanthimos s-a născut la Cannes, cu Dogthoos (2009), The Lobster (2015). Cum să-i spui acum că filmul cu care a venit, Kinds of Kindness este dezamăgitor, mai ales după fulminantul succes cu Poor Things/ Biete creaturi? Se găsește, totuși, cineva care să-l flateze cu 3 steluțe. Toată lumea se întreba cum va fi întîlnirea cu cineastul grec, împovărat de cele două Oscaruri, trăgând după el și un Leu de aur pentru amintitele Biete creaturi. Am regăsit un artist răsfățat, aproape amuzat de luxul întoarcerii la ciudățeniile suprarealiste ale primelor sale filme.

Exercițiile de jonglerie estetică (unii le-au numit de-a dreptul circ) sunt înrămate mecanic în corpul a trei istorii care își expun genericul în timp ce acțiunea încă nu s-a terminat, lăsându-ne să bănuim că actorii vor trece de colo dincolo, dintr-un scheci în altul, într-o întrepătrundere narativă ușor de ghicit. Alte camere, alte chipuri, aceleași voci. Autorul le numește „o fabulă sub formă de triptic”. Ceea ce le unește ar fi presupusa libertate a personajelor într-o lume cinic autoritară, drama dependenței afective într-o societate încremenită. Un bărbat căsătorit ascultă orbește de ordinele patronului său care îi dictează cum să se îmbrace, ce dietă să țină și, culmea, să termine într-un termen rezonabil lectura romanului Anna Karenina. De ce Karenina și nu altă operă tolstoiană nu ni se spune, dar, oricum, mi se pare cel mai tandru gest intelectual. Umilitul de la început revine, ca actor, în a doua poveste sub chipul unui polițist căruia i-a dispărut nevasta pentru a îmbrăca, în final, hainele unei eminențe cenușii a unei secte care își propune să readucă la viață cadavrele, proaspete sau deja congelate. Reluând colaborarea cu vechiul să scenarist din epoca debutului, Efthimis Filippou, autorul a redescoperit gustul cruzimii gratuite practicate în The Lobster, bunăoară, a violentării ochiului, fără nicio noimă, de dragul șocului. Ni se șoptește că ar trebui să citim aici un reflex al libertății de a face orice, de trăi o toană de moment ca pe un imperativ categoric. Un soț are chef ca nevasta să-i pregătească un deget proaspăt tăiat, arătătorul consoartei, prăjit la tigaie, cu garnitură de conopidă. Femeia se supune. Este felul ei de a-și demonstra libertatea alegerii.

O disperată, văzând un câine nevinovat pe stradă, simte impulsul de a-i zdrobi o labă, pentru a avea pretextul de a vizita, generoasă, un veterinar. Într-o traducere directă a titlului Kinds of Kindness, „Tot felul de amabilități”, să zicem, către astfel de drăgălășenii ne trimite. Totul pe muzica amenințătoare a lui Jerskin Fendrix, cu sunetele ei ca tot atâtea lovituri de ciocan pe clapele unui pian. Fără actori – complici excelenți, precum Emma Stone, Willem Dafoe, Jesse Plemons, Margaret Qualley, bravura de arunca praf în ochii spectatorului nu ar fi fost posibilă. Și când te gândești că cineva numea filmul ca fiind unul sobru.

Ce să spunem, atunci despre Trei kilometri până la capătul lumii, al lui Emanuel Pârvu? Atât de sobru în demnitatea lui. Cu o zi înaintea premierei, revista Hollywood Reporter onora autorul cu o succintă prezentare, Pârvu Brings „World” To Cannes, la rubrica Fresh Faces. În peisajul Croazetei, Emanuel Pârvu este un chip proaspăt. Noul cinematograf românesc este, însă, binecunoscut, suficient de bine încât mai toți comentatorii să plaseze Trei kilometri...în siajul acestuia, deși, la el/noi acasă, epoca numită NCR este, în viziunea criticii, cel puțin a unei părți a ei, apusă.

Chiar și autorul părea, la momentul precedentului său film, Marroco, desprins de gesticulația care ne-a făcut celebri, elan lăudat ca atare cu prilejul premiilor UCIN. Tocmi când se vorbea de balastul NCR, autorul își asumă cu inteligență întoarcerea la o matcă încă fertilă. Nu este vorba aici de preluarea unei strategii filmice, ar fi prea puțin, ci de supunerea la obiect, de găsirea tonului adecvat, impus de o realitate tristă a unui timp încremenit, într-un colț de țară.

Comunitatea atât de rarefiată a unui sat din delta Dunării este zguduită când șoaptele unei posibile apropieri neobișnuite dintre doi băieți îi ajung la ureche iar urmările, o cumplită agresiune împotriva unuia dintre ei pare a fi dovada. Familia protagonistului trăiește totul ca pe un blestem, autoritățile - ca pe o pacoste ce le-a căzut pe cap. De aici și urgența rezolvării cazului pe tăcute, fără a ține seama de drama tânărului. Participă și preotul satului chemat să alunge răul, să disocieze ipocrit exorcizarea de rugăciune, la capătul unei scene dureros-violente, singura pe care și-a permite cineastul.

Nu vedem nicio clipă atacul care a desfigurat chipul lui Adi, o admirabilă rezistență cât un pariu într-o epocă a voluptății stâlcirilor în bătaie. Dintr- astfel de lume nu te poți salva decât lăsând-o în urmă, chiar dacă până la capătul lumii sunt mult mai mult decât trei kilometri.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel