Cannes 2024: Dau via mea pentru un film 
Data publicării:
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu
WhatsApp
Cadru din filmul Megalopolis de Ford Coppola, cu Adam Driver și Nathalie Emmanuel
Cadru din filmul Megalopolis de Ford Coppola, cu Adam Driver și Nathalie Emmanuel
Nicio exagerare. Nicio trimitere metaforică în titlul de mai sus. Pentru a-și vedea visul cu ochii, pentru a ridica, în sfârșit, acest strivitor Megalopolis, la capătul a 40 de ani de zbatere, Ford Coppola și-a amanetat viile. Unii zic și alte bunuri. 

Degeaba i-au amintit prietenii dramatica aventură trăită cu Apocalypse Now, în zadar au încercat alții să-l sperie cu perspectiva întunecată a imposibilității de a găsi distribuitori pe măsura acestui proiect faraonic (120 milioane de dolari); filmul s-a urnit și, odată pus în mișcare, se pare că nimic nu l-a mai putut opri. Megalopolis are respirația șuierătoare, aproape neliniștitoare, a unei opere zămislite cu sufletul la gură, ca o urgență a unei vieți dedicate numai și numai cinematografului.

Acum sau niciodată, totul sau nimic par a fi poruncile sub bolta cărora s-a înălțat o construcție fără măsură care, paradoxal, ne impune măsurarea cuvintelor, dacă ar fi cu putință drămuirea lor atunci când, bunăoară, ai vrea să descrii Niagara. Revărsare halucinantă de imagini ale unei lumi utopice care stă să se nască, mereu în ciuda unei împotriviri a cosmosului însuși, Megalopolis își trăiește receptarea marcat de păcatele noastre de spectatori care, mărturisit sau nu, așteaptă din partea lui Coppola o capodoperă ca în vremurile lui de aur.

În absența a acestui sentiment trăim năuciți, deconcertați, sincer debusolați, neștiind, pe măsură ce ne afundăm în adâncurile poveștii, unde să ne situăm. Deși există câteva fire narative, filmul aparține acelui tip de construcție cinematografică fără centru și fără margini. Se poate vorbi de opoziția dintre creatorul vizionar și conservatorismul interesat, așa cum ei sunt întruchipați pe ecran de arhitectul nesăbuit, Cesar Catilina (Adam Driver), respectiv primarul Ciceron (Giancarlo Esposito), văzuți într-o transpunere în spațiul american a unui episod din Roma antică.

Ceea ce cunoaștem din istorie drept conjurația lui Catilina devine lupta unui om singur încercuit de toate adversitățile. Mai există și chinul unei fete (Nathalie Emmanuel) sfâșiate între recunoștința filială și dragostea pentru amintitul arhitect. Coppola, ale cărui filme nu au privilegiat un personaj feminin central, își face, într-un fel, autocritica, dacă ținem cu dinadinsul să extragem istorioare pierdute în oceanul referințelor și citatelor faimoase, de la Rousseau la Marc Aureliu și Shakespeare, al evocării unor adevărate tratate despre urbanism, civilizație, politică, orgolii, trădare, complicitate, fixații aforistice.

Refrenele rezumative ar fi „Trebuie să ne aruncăm în viitor cu curaj” și „Să oprim timpul”. Monologului hamletian A fi sa a nu fi este dezghiocat, ca și cum fiecare cuvânt ar trebui reinterpretat. Nu lipsește nici atât de des citatul „Suntem făcuți din materia din care sunt făurite visele”. Unul ar fi să avem fiecare trapezul lui care să ne urce până la cer, într-un spațiu mai pur, acolo unde arhitectura nu mai dansează nebunește, amenințătoare. Nu știu cum ar fi arătat filmul lui Coppola, fără vârtejul imaginilor amețitoare ale celui numit în limbaj profesionist director de fotografie, nimeni altul decât Mihai Mălaimare Jr. Într-un fel, el dă o bizară consistență haosului.

Bănuiesc că juriul va avea mult de furcă în fața unui astfel de monument căruia Truffaut i-a fi spus „un mare film bolnav”. Încovoiat de propria lui greutate. Ce unități de măsură să aplici, atunci când are concurenți mici pelicule sănătoare, dar modeste? Cum să îndepărtezi umbra unei statui a Comandorului, a unuia dintre ultimii mari reprezentanți a ceea ce a fost, cândva, Noul Hollywood, deja deținător a două Palme d’or, Conversația (1974), Apocalypse Now (1979)? Încercând să scriu despre două dintre tovarășele de drum din competiție, Bird, de Andrea Arnold (Marea Britanie) sau Diamant brut al Agathei Riedinger (Franța), am sentimentul că intru în hora lui „Floricele pe câmpii/Hai să le adunăm copii”.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel