Părtinirea, în schimb, mai scoate capul, orice am face. Frumoasa definiție a lui G. Călinescu, despre obiectivitate, văzută ca o subiectivitate dezinteresată, își poate găsi, eventual, un loc prielnic undeva, dar nu în cinematograf. De aceea, dacă un palmares nu ne dă cu leuca în cap, cum s-a întâmplat anul trecut cu Titane, supremul onorat, dacă ne regăsim măcar în câteva dintre opțiunile juriului, dacă nu suntem mânați de legea lui “totul sau nimic”, cred că putem distinge mai impede mecanismele care operează atunci când începe jocul pe țintarul juriului.

Unul dintre ele pare să fi fost prevalarea de calitatea considerată excepțională a selecției pentru justifica imposibilitatea tranșării, a departajării, în cazul unor premii. De aici și apelarea la două ex-aequo, mai rar întâlnită până acum. Cum generozitatea în stare pură nu este bună conducătoare de nuanțe în astfel de competiții, mai degrabă cred în valabilitatea imboldului de a împăca și capra și varza. Altfel, nu văd cum ar putea sta alături, pentru prestigiosul Grand prix, delicatul Close, al belgianului de mare viitor Lukas Dhont, cu cohorta lui de emoții trăite în preajma a doi adolescenți vulnerabili și haoticul Stars at Noon, cea mai prost cotată peliculă din festival, a regizoarei Claire Denis.

E drept, selecția țării gazdă a fost una dintre cele mai nesemnificative din geografia ultimelor ediții, dar parcă tot era de preferat altceva, dacă « À tout seigneur tout honneur » trebuie respectat. Nici EO al lui Jerzy Skolimovski nu stă nestingherit lângă Otto montagne al belgienilor Charlotte Vendermeersch și Felix van Groeningen. Insolita privire întristată a unuia dintre ultimii mari creatori polonezi postbelici merita o recunoaștere separată. În cuvântul său, Skolimovski a mulțumit celor șase măgăruși cenușii din Sardinia, singurul colț din lume unde mai există astfel de exemplare, interpreți cărora le-a spus pe numele mic, fiecăruia, spre deliciul sălii.

Actrița laureată Zar Amir Ebrahimi

Mergând tot pe firul presupunerilor care ne pot indica rațiunea unor opțiuni - dincolo de inevitabilele declarații sentimentale - bănuiesc că juriul condus de Vincent Lindon, mereu gata să ne aducă aminte lumea în care trăim, încoronându-l pe Ruben Östlund cu Palme d’or pentru Triunghiul tristeții, a răspuns celor mai multe așteptări, nu spun tuturor, căci nici votul nu a fost în unanimitate, ci « cu o frumoasă majoritate », după cum ni s-a comunicat. Satira demolatoare, cinică, a unui cineast decepționat până la misoginie de societatea îmbuibată care dansează inconștient pe marginea prăpastiei, a fost multă vreme favorita criticii.

În a doua săptămână au apărut creațiile mai subtile, precum Decision to Leave sau Pacification. Ultimul, semnat de catalanul Albert Serra, fastuos și implacabil în sentințele lui, a fost complet scos din joc. Păcat. Poate că undeva, într-un plan îndepărtat, a pâlpâit și ambiția de a mări clubul celor de două ori deținători de Palme d’ or acum, în momentul unei ediții jubiliare. Își așteptau rândul Ruben Östlund, Hirokazu Kore-eda cu Broker și Cristian Mungiu cu R.M.N. Sper că frații Dardenne nu au visat un al treilea trofeu pentru ultraminimalistul și deloc surprinzătorul Tori et Lokita.

Deținătorul Premiului de nterpretare masculină Song Kang - ho

Oricum, de dragul lor a fost creat Premiul special A 75-a aniversare. Pentru lărgirea amintitului club al cumularzilor, a fost preferat suedezul care triumfa pentru prima oară pe Croazetă cu The Square, în 2017, când trecea cu tăvălugul peste învelișul superficial al artei contemporane. Stilul atacului estet același. Idem – ținta. « Scopul nostru este unul singur – spunea autorul ieri seară –  un film care să intereseze publicul și să-l îndemne la reflexivitate, provocându-l».

Cât despre concurentul care l-a urmărit din umbră, sud-coreeanul Park Chan-wook cu învăluitorul Decision to Leave despre care am scris pe larg , acesta a trebuit să se mulțumească a fi premiantul pentru regie. Acoperirea zonelor geografice politic- vulnerabile a ținut de diplomație, prin acordarea premiilor de interpretare unor actori remarcabili din filme problematice: Song Kang-ho, protagonistul din Broker (sau, cu titlul francez, Les Bonnes étoiles) al binecunoscutului japonez Hirokazu Kore -eda (Palme d’or 2018 pentru Shoplifters), o poveste înșelător derutantă la început, apoi ancorată în emoție, despre ceea ce am putea numi apărarea dreptului la viață.

Vezi și: Lumea, singurul adăpost posibil

Filmul a cucerit și Juriul ecumenic (din care a făcut parte și colega noastră Irina Margareta Nistor). Corespondenta feminină a fost actrița iraniană Zar Amir Ebrahimi pentru rolul de grea încercare din Holy Spider al cineastului iranian Ali Abassi, cel al unei ziariste de investigație, profesie exercitată cu riscul propriei vieți. Interpreta, refugiată în Franța de de mai multă vreme, a mulțumit celor care au primit-o, dar am distins multă amărăciune în cuvântul ei : « Sunt într-o țară în care trăiesc oameni fericiți, care adoră să fie nefericiți ».

Și pentru că a venit vorba. Am desprins din cuvântul-mărturisire al lui Vincent Lindon, un președinte cumpătat, fără gustul provocării, o frază : « Văzând atâtea filme bune, am fost fericit până la indecență ». Extrapolez poate abuziv, dar văzând atâta revărsare de spectacole extracinematografice, atâta triumf al industriei modei și al presei glossy, în timp ce telejurnalele ne aduceau vești cutremurătoare din lumea reală, m-am convins, dacă mai era nevoie : cel mai nimerit loc pentru a fi indecent de fericit rămâne Cannes-ul.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News