Cannes 2022:  Gérard Philipe. Un prinț pe care l-am iubit foarte mult
Data publicării:
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu
WhatsApp
Fanfan la Tulipe, idolul unei generații
Fanfan la Tulipe, idolul unei generații
Eram studenți în noiembrie 1959, când aflam năucitoarea veste: murea, înainte de a de a fi împlinit 37 de ani, cel care pentru noi era Fanfan la Tulipe, Fabrice del Dongo, Julien Sorel, prințul Mâșkin, așa cum îl știam de pe ecran. 

În ochii noștri el mai era și prima mare vedetă internațională cu care, am spune noi astăzi, ne identificam. Icoană, mit. Întruchiparea tinereții, a spiritului de aventură, a libertății, a insolenței grațioase. Prea tineri și prea ținuți departe de iureșul istoriei pentru a ne da seama de locul ocupat în arhitectura timpului: Gérard Philipe întruchipa însăși generația speranței într-o Franță renăscută după război.

Despre marele actor de teatru, despre Cidul său și colaborarea cu Jean Vilar știam puțin. Vom recupera mult mai târziu. Îmi aduc însă bine aminte, după 63 de ani, cuvintele scrise de Radu Beligan, în revista Contemporanul, în mohorâtul noiembrie. Amintea o replică a unuia dintre personajele din piesa lui Musset Cu dragostea nu e de glumit, dată lui Perdican, jucat de Gérard Philipe, ultimul său rol pe scenă: „Domnul meu, ați fost un prinț pe care l-am iubit foarte mult”. Cum să o uiți? La acest prinț s-a gândit, în sfârșit, și Cannes-ul.

Cu Gina Lollobrigida în Fanfan la Tulipe

Spun în sfârșit, pentru că de ani de zile aștept un semn al memoriei, al întoarcerii gândului nu numai către actorul cu acest nume ci și către omul acestui ținut, pentrucă interpretul lui Fanfan la Tulipe s-a născut chiar la Cannes, acum 100 de ani. Festivalul a lăsat să treacă cel puțin o jumătate de veac pentru a-i omagia memoria, pentru că un simplu calcul ne spune că și momentul 50 de ani de la naștere putea fi un prilej potrivit.

Vezi și: Cannes 2022: Concert funebru

Sigur, un 100 de ani impresionează mai mult, lovește mai tare, dar în legătură cu această amânare îmi păstrez dreptul de a avea unele păreri nu tocmai măgulitoare despre oficialități. Mă întreb cum s-ar fi descurcat festivalul chiar și acum, fără ideea lui Patrick Jeudi de a fi adaptat, pentru ecran, romanul Le dernier hiver du Cid, scris de ginerele actorului, Jérôme Garcin. A rezultat un film documentar cu același nume, Ultima iarnă a Cidului, în care, pe structura memorialistică a cărții – evocarea ultimelor luni de viață, după aflarea teribilului diagnostic de condamnare – sunt montate fragmente din filmele și rolurile sale pe faimoasa scenă de la Avignon, practic casa lui de toate zilele.

Nu știu de ce, am avut impresia că Thierry Frémaux prezentând seara de ieri și filmul inclus în secțiunea Cannes Classic, a fost puțin stânjenit în afirmația sa: «Gérard Philipe aparține mai mult Avignonului decât Cannes-ului”. Se poate spune și așa dar, din păcate, Jean Vilar, marele regizor de teatru și îndrumător, a interzis înregistrarea spectacolelor sale. Nu ne-au rămas decât fragmente, suficiente pentru a avea o idee despre ținuta actorului în rolurile vieții sale, Caligula, Cidul, Perdican, așa cum tot fragmentar și șocant aflăm despre ezitările de început în fața partiturilor tragice: « Nu cred că sunt înzestrat pentru tragedie”, i-a mărturisit lui Vilar. „Ești un idiot” – i-a retezat-o scurt dascălul.

O legendă: Gerard Philipe 

O legendă: Gerard Philipe Avea să joace Cidul de 199 de ori în lumea întreagă. Nu pot jura pe emoțiile altora, dar eu una le-am trăit din plin, pe măsură ce pe ecran trecea vara, se apropia toamna, știind ce urmează. Scadența pe care doctorii i-au ascuns-o. Era de ajuns să privești chipul eroului său din ultimul film, Orgolioșii (cu Michèle Morgan) al lui Buñuel: obosit, marcat de eforturi nemărturisite.

Probabil că nu vom ști niciodată dacă bănuia ceva, dar răspunsul dat unui ziarist de omul mereu zâmbitor, răspuns pe care l-am ascultat acum pentru prima oară, dă fiori: „Ce vă impresionează cel mai mult în viață”? „Faptul că este atât de scurtă”. Nu vom ști, de asemenea, dacă a luat vreodată în serios cuvintele partenerei sale, Maria Casarès: „Gḗrard a aparținut devreme de tot mai mult legendei și romanului decât vieții”. Familia, scriitoarea Anne Philipe, soția sa, au avut decența de a ne lăsa libertatea despărțirii de imaginea unui bărbat frumos, tânăr, neumilit de boală. „Un actor mitic trebuie să rămână imaginea tinereții veșnice” – scria George Banu vorbind despre el.

A fost înmormântat în costumul Cidului, în micul cimitir din Ramatuelle, în stricta prezență a câtorva apropiați. Gérard Philipe rămâne închis într-o legendă din fericire nepervertită de vulgaritatea curiozității mediocre.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News


WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel