Tabletă
Desktop
Data publicării:
Cannes 2021: Tatăl meu, acest antierou
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Regizorul Sean Penn și Dylan Penn ajung la proiecția „Flag Day” în timpul celei de-a 74-a ediții a Festivalului de Film de la Cannes
Au fost ani în care filmele de pe Croazetă, cu ale sale personaje părinți și copii, înaintau mână în mână cu faimosul slogan Familie, te urăsc.
Cineaștii, selecționerii sau, cine știe, poate chiar lumea cea mare au revenit la sentimente mai bune, drept care ceea ce ni se propune acum este imaginea unor relații filiale care, oricât de tensionate ar fi, nu ajung la o înverșunată ireconciliere.
În această zonă și-a plasat filmul Flag Day și Sean Penn, actorul trecut demult în tabăra regizorilor, ipostază în care a descins la Cannes de câteva ori, ultima oară, acum cinci ani, cu The Last Face, care i-a adus câteva fluierături, nu știu dacă chiar meritate. Festivalul a ținut mult să-l aibă în competiție pe veșnicul răzvrătit, spre surpriza tuturor unul dintre cei mai buni președinți de juriu, în 2008. Nevroticul Penn izbutea atunci un palmares despre al cărui echilibru și justețe s-a vorbit mult.
Din păcate, Flag Day a adus prima mare dezamăgire la capătul acestei săptămâni. Ne-am despărțit de film înduioșați de evidenta dorință a acestui artist atât de extrovertit de a scormoni în adâncul întunecat al unui tată jumătate pierde-vară, jumătate escroc fără mare talent, părinte iresponsabil dar care, nu se știe exact de ce, se va bucura, mereu de dragostea fiicei sale, altfel lăsată de izbeliște cu frate și cu mamă cu tot.
Aventurile de doi bani, visele ridicole de cățărare pe o treaptă socială mai demnă, eșuarea în închisoare, toate acestea doar o descumpănesc pe mult prea buna lui fiică, fără a o îndepărta definitv. Se pare că nu poate alunga din minte amăgirea cultivată încă din copilărie de chinuita sa mamă „Tata este un Peter Pan, nu va crește niciodată”.
Măcar să fi avut Sean Penn inspirația sau forța de a-i da personajului interpretat chiar de el poezia ambiguă a eroului din poveste. Greu de înțeles de ce regizorul ascuns în el s-a trezit bântuit de ambiția cinematografului de artă, drept care filmează cu un aparat apucat de convulsii, montează, ca să zic așa, cu barda, inserează nenumărate cadre desprinse din universul publicității (se poartă), nu-și refuză clișeele demult prăfuite.
Rătăcit prin viața altora fără a avea habar de consecințe, bărbatul are pasiuni înalte, nu-i place decât Chopin. Tenta ușor autobiografică are o singură componentă cu adevărat demnă de a fi luată în seamă: Penn joacă aici având-o drept parteneră pe propria sa fiică, Dylan Penn.
Ecranizare a unui roman la rândul lui autobiografic, semnat de ziarista Jennifer Vogel, ceea ce ne îndreptățește să credem că actorul-regizor și-a pus mari speranțe în dualitatea nemărturisită a întretăierii biografiilor, filmul ne făgăduiește doar speranța unei viitoare bune și meritate întâlniri a actorului cu un rol demn de chipul demn-răvășit al acestei ore.
Nu aș putea să scriu niciodată „Sean penibil”, cum am citit, în schimb cred că avem libertatea de a fugi cu gândul la celebrul vers al lui Victor Hugo, „ Tatăl meu, acest erou”, adaptându-l cazului de față: Tatăl meu, acest antierou.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
