Data publicării: 21.05.2019 16:49

Cannes 2019. Duios, Almodovar se apropie

Autor: Corespondență specială de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Admirabila Penelope Cruz în Dolor y gloria

Îmi aduc bine aminte. În 1999, cel mai cunoscut cineast spaniol în străinătate, Pedro Almodovar, primea premiul pentru regie la Cannes pentru Todo sobre mi madre. Criticii s-au înșelat – pentru a câta oară ? – pariind zile întregi pe o inevitabilă Palme d'Or.

La tradiționala conferință de presă cu laureații, cineva nu a ezitat să-l întrebe : « Sunteți dezamăgit că ați ratat la Palme ? Cum vă simțiți ? Răspunsul a fost unul cum nu se poate mai așteptat din partea acestui artist care rămâne și un copil mare. » Cum să mă simt ? Vă dați și dv seama, după ce timp de zece zile ți s-a tot șoptit la ureche, vei avea la Palme d' Or, nu se poate altfel, sunt puțin trist, dar accept regula jocului într-un mare festival ».

S-a putut altfel, penru că, aveam să aflu peste câteva zile, la Paris, când un membru al juriului, cineastul francez André Téchiné, mi-a acordat un interviu pentru Adevărul în care mi-a povestit cum au stat lucrurile. Acum putea dezvălui secretul. Președintele juriului, canadianul David Cronenberg s-a opus, având de partea sa și pe cei doi actori ai săi, Holly Hunter și Jeff Goldblum. Nu era nimic de făcut. Așa a câștigat, atunci, Rosetta fraților Dardenne.

Cadru din filmul fratilor Dardenne Le jeune Ahmed

Peste 6 ani, Almodovar va fi din nou în competiție cu Volver . Premiat și el, dar pentru scenariu. Foșnetul ramurei de palmier fusese și de data aceea o iluzie. Nu avem cum să știm ce se va întâmpla în acest an. Dacă e să ne luăm după note, Dolor y gloria conduce, deocamdată în toate clasamentele, dar mai sunt câteva filme de văzut și, apoi, cotele criticilor sunt derutante prin evidenta lor subiectivitate, prin prea extinsa margine de eroare, prin argumentele prea impregnate de aerul politic al vremii.

Dacă, bunăoară, privim două filme total deosebite, unul cu strictă rezonanță în actualitatea franceză, revolta violentă a tinerilor din banlieue, Les Misérables și al nostru La Gomera, vom observa că primul este supracotat de către ziariștii francezi. Cu toate rezervele pe care le poți avea după ce te-ai despărțit de Porumboiu, acolo găsim o anumită idee despre cinema, în primul rând. Dar să ne întoarcem la Almodovar.

Dolor y gloria se deschide cu una dintre acele secvențe solare obișnuite în cinemtograful madrilenului: câteva femei prinse în iureșul unui gest al vieții de fiecare zi, din care fac o sărbătoare. Aici, spală rufele la râu, ca și cum nimic nu ar fi mai frumos, mai vrednic de slavă și mai grațios pe lume.

Exact așa începea și Volver, în 2006, numai că spațiul era altul, un cimitir în care mame, soții curățau pietrele de mormânt. Nimic lacrimogen, nimic sumbru, doar aceeai bucurie de cinsti vieți trecute. Trimiterea nu are acunzișuri, Almodovar nu se autocitează, neapărat, ci mai degrabă vrea să să arunce o punte către cinematograful său, în acest moment în care a simțit impulsul de a vorbi despre sine nu prin aluzii, referințe mai mult sau mai puțin transparente, ci prin aducerea la suprafață a ceece ascunde sau poartă o viață de om, până la la capătul drumului, fie acesta și al unui mare cineast.

Doi mai actori de limba spniolă: Antonio Banderas și argentinianul Leonardo Sbaraglia în filmul lui Almoovar

Ne-am aflat, fără îndoială.în fața celui mai personal, mai dureros intim film al autorului, chiar dacă referințe biografice puteau fi culese și până acum de peste tot.

«Toate filmele melevorbesc despre mine – spunea autorul la conferința de presă –dar niciodată nu am adus p ecran un personaj regizor de film și care să aibă aceleași condiții de sănătate. Este un film pe care trebuia să-l fac. Nu-mi place să-l descriu ca pe o terapie, dar pot să spun că, la sfârșitul muncii, efectul a fost unul de eliberare».

Vezi si: EXCLUSIV Cannes 2019. Alain Delon: „Seara aceasta este și un omagiu postum..."

Din carcasa amintirilor, dezmembrată pentu a putea să le alegi pe cele în stare să te readucă la viață, sau măcar să lumineze ceea ce a mai rămas, pe cele capbile să te reconcileze cu trecutul, cu succesul, cu familia care împacă totul, cu fostele iubiri. Bolnav, dar mai ales blazat, obosit, un regizor încă în plinătatea vârstei, pare a nu mai fi în acord cu epoca sa. Retras într-un apartament luxos, plin de cărți, de tablouri (probabil gloria i-a permis), trăiește din vizitele la medic, dar, mai ales, din lenta alunecare în paradisul pierdut al copilăriei, dominat de o mamă fără odihnă, (Penelope Cruz, un soi de Sophia Loren mai fragilă fizic, dar tot atât de vajnică), Îngerul tutelar al unei copilării sărace știa să înfrumusețeze până și caverna în care locuiau.

Admirabile sunt scenele cu mama năpădită de griji, dar atentă la elanurile de povestitor ale băiatului « ăd că tot fabulezi, nu știu de unde ți se trage». O astfel de secvență va avea, în anii maturității, un corespondent narativ în întâlnirea cu mama de acum în vârstă (o actriță în vârstă, minunată și ea, Julieta Serrano) care, la rândul ei , îi va bate capul cu visele ei ciudate, din evocarea cărora nu se oprește decât atunci când își dă seama că s-ar putea ca fiul să-i folosească spunerile.»

Cadru din filmul Portrait d'une jeune fille en feu

Gata, știu eu cum sunteți voi artiștii, cu autoficțiunile voastre». «De unde știi tu mamă despre autoficțiune», o întreabă nedumerit dar și amuzat fiul, (Antonio Banderas, nu îndrăznesc să-l imaginez premiat) «De la tine, te-am auzit odată la televizor».

Din astfel de întâlniri ai căror protgoniști vor fi un fost actor, un fost iubit, din regăsirea treptată a publicului, a iubirii pentru cineamatograf, artistul dezabuzat recapătă gustul vieții. Poate mai intens decât Guido al lui Fellini din 8 și jumătate, film al cărui afiș îl zărim la un moment dat. Dacă tot filmul pare a purta cu el o muzică abia susurată, culorile sunt ca mai mereu la Almodovar elementare, saturate, dar, atenție, nu de la început, ci pe parcurs, pe măsură ce eroul învață să trăiască din nou în armonie fie și cu fantomele unei vieți.

Atunci roșul, verdele iau ochii. Pentru a nu le uita niciodată. Greu să găsesc, acum, când au mai rămas vreo șapte filme de văzut în competiție, cine ar putea să-i țină piept lui Almodovar. Terrence Malick cu amplul, romanescul Hidden Life despre fatalitatea răului? Frații Dardenne cu ultraminimalistul lor Le jeune Ahmed despre drama unui adolescent radicalizat la o vârstă presupusă a fi, încă a jocului?

Sau poate preferatul criticii franceze, stilatul Portrait d 'une jeune fille en feu al Célinei Sciamma despre dreptul femeii de a dispune propriul corp, despre imaginarul libertății sexuale? Autoarea, inițiatoarea mișcării Collectif 50/ 50 se bucură de o cotă ce o situează imediat sub Almodovar. Mi-e și frică să mă gândesc.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News