Cannes 2018. Războiul rece deschide marile reviste de cinema americane, cele care au ediții zilnice pe durata festivalului. Titlul circulă și el, începând tot de ieri de la prânz, după proiecția pentru presă, ca fiind, până acum, un prim mare favorit al unui premiu important. Selecționat pentru întâia dată la Cannes, cineastul polonez, deținător al unui Oscar pentru Ida se bucură și de cea mai mare notă acordată de juriul criticilor internaționali găzduit de revista Screen International.

Succesul lui Pawlikowski, aplaudat în forță la proiecție și la conferința de presă, gest mai rar în lumea presei festivaliere, a stârnit și un mic război rece subteran, ca să zic așa, întreținut de criticii francezi, nu prea dispuși să accepte că un cineast cu un nume, pentru ei, imposibil de pronunțat (de ce o fi mai greu decât cel al actorului Deladonchamps ?) pune în umbră pelicula marilor speranțe naționale, Plaire, aimer, courir vite (într-o traducere fără multe ocolișuri, oarecum minimalizatoare, ar fi Plăcut, iubit, fugit).

Comentatorii străini, chiar și cei binevoitori, au atras atenția, cu toată delicatețea de care dispun, că a fi în competiție cu încă un film despre ravagiile sida, la numai un an după succesul lui Robin Campillo cu 120 de bătăi pe minut, nu este chiar cea mai fericită opțiune. Francezii simt însă această chemare ca pe o obligație. Precedentul film avea o deschidere mai largă, era zgâlțâit de fervoarea militantistă, depistam acolo o viclenie a istoriei, când eliberarea sexuală din anii '70 a fost, parcă, pedepsită cu coborârea în infernul sida.

Anul acesta unghiul de vedere este cu totul altul. Nimeni nu se mai bate pentru niciun drept, decât, poate, pentru acela, subînțeles, al dreptului de a iubi. Autorul rătăcește puțin, asemenea eroilor săi plecați în căutările nocturne ale partenerilor de plăceri, până se fixează în limitele unei pelicule intimiste despre o întâlnire sortită nenorocului dintre un scriitor parizian (Pierre Deladonchamps) și un student breton (Vincent Lacoste).

Pierre Deladonchamps și Vincent Lacoste în Plaire; aimer; courir vite

Destul de zburători din floare în floare amândoi, spectrul morții partenerului mai vârstnic atins de sida îi apropie mai mult. Plaire, aimer, courir vite are cam toate ingredientele majorității filmelor franceze cu personaje gay, o vulnerabilitate mascată de mici discursuri intelectuale despre viață și moarte, o lipsă de substanță care vrea să pară gingășie.

Dacă nu ești prea pudibond, treci și peste scenele de sex destul de explicite. Dacă ai răbdarea de a nu părăsi sala,poți spune asemenea unui cronicar : « Am căscat de 120 de ori pe minut ». Principiul în numele căreia operează, până la urmă, oricare dintre selecționerii unui mare festival ar putea fi asociat unui ziceri tot de origine franceză : « Ai nevoie de toate pentru a face o lume »

Citește și: EXCLUSIV Cannes 2018. Vara unei scurte bucurii

Altfel, cum ar putea să stea alături mica dramoleta mai sus narată cu sculpturalitatea unui film lucrat în muchii dure, plasate într-un clar obscur cum de mult nu am mai văzut pe o pânză acaparată de alb-negru, poate de la Ida aceluiași Pawel Pawlikowski, amintit la începutul acestor rânduri. Deși Războiul rece, ca segment al unui timp care a dat peste cap viețile atâtor oameni dintr-o parte a lumii și-a aruncat umbrele peste ecranul din fața noastră, filmul cineastului polonez este, mai întâi de toate, o tulburătoare, complicată poveste de dragoste despre un bărbat matur și o mai tânără femeie, destinați unul altuia.

Dincolo de toate adversitățile timpului, dincolo chiar de inadecvările opțiunilor lor existențiale. Cine cunoaște cinematograful lui Pawlikowski, cine a văzut fie și numai Ida, își poate da seama de curentul subteran care îi străbate creația de până acum, nu foarte bogată în titluri. Nu poți scăpa destinului, spun filmele sale. La conferința de presă ne-a mărturisit, cu o blândă tristețe, că « nu este fatalist, decât în măsura în care fiecare viață ascunde un dezastru ». (Nu era foarte departe de Scott Fitzgerald, cu al său « Viața este un fastuos proces de demolare »)

Și totuși, în paradoxul existenței noastre își face loc, cu vrășmășie, cu disperare, și sfidarea dezastrului. Pianistul din Războiul rece, trimis de partid, în Polonia anului 1949, să caute „elemente talentate" în rândurile artiștilor amatori dintr-un capăt de țară și fetișcana pe care a pus ochii nu trăiesc ceea ce numim o iubire devastatoare.

[citeste si]

De altfel, nici nu vor fi tot timpul pe ecran. Este mai mult, o iubire fără leac.Timp de cincisprezece ani se caută, se despart, se înșeală, de voie sau de nevoie, bărbatul face închisoare, dar nu pot trăi unul fără altul. De fapt, acesta ar putea fi adevăratul război rece. Niciunul nu cere explicații sau, atunci când răsar, răspunsurile sunt scurte. Este de ajuns să reținem anii indicați pe ecran pentru a înțelege mai mult, 1949, 1954,1959, 1964.

Cineastul operează cu mari blocuri de timp, cu elipse uneori brutale, le preferă curgerilor line, dar, din nou, cred, trebuie să nu pierdem din vedere epoca, acea vreme în care era mai bine să nu știe nimeni de tine. Regăsirile, în diferite colțuri ale lumii, mai ales la Paris, unde pianistul cânta într-un bar, stârnesc uimire și nu prea, parcă fiecare dintre ei aștepta clipa. Una dintre aceste secvențe descinde direct din Casablanca, și el un film al regăsirii.

După câțiva ani în care nu au știut nimic unul de altul, eroina, Zula (Joanna Kulig), apare pe neașteptate, în localul unde Viktor cânta jazz. Imposibil să nu te gândești la amara întrebare a lui Humphrey Bogart din Casablanca : „Dintre toate barurile din lumea asta, tocmai aici trebuia să vină"?

Chiar și după ce, în final, îi vedem împreună, chiar dacă acum știm că nu se vor mai despărți, răcrucea de drumuri unde pândesc o mașină poate sugera că neliniștile încă nu s-au topit. Sau, dacă vrem, cel patru brațe ale drumurilor, văzute de sus, pot fi admise și ca o cruce, dătătoare de speranță. Nimic nu sare din rând în filmul lui Pawlikowski, nimic nu-și strigă semnificația. La începutul filmului, (protagonistul Thomas Kot) intră într-o biserică dărăpănată, cu ziduri roase de vreme.

Cadrul, cu linii ovale și, mai ales, urma ochilor unui sfânt pictat cândva, amintesc de biserica din Cenușă și diamant, al lui Wajda. Acolo, pe zid, puteau fi citite câteva versuri ale poetului Cyprian Norwid. Aici – rămășița unei icoane. Deși autorul ne-a dat de înțeles, tot la conferința de presă, că, dintre maeștrii polonezi, nu de Wajda se simte cel mai apropiat, ci de Wojtech Haas (Arta de a fi iubită) ceva îmi amintește cât de mult suntem locuiți de marile filme. Chiar fără să știm.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News