Data publicării: 13.05.2016 07:07

Cannes 2016. Cristi Puiu a deschis în forță competiția

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

...Și totuși, cineva, acolo sus, iubește festivalul. Ploaia anunțată nu s-a ținut de cuvânt, a dat târcoale deschiderii, a stropit puțin către după amiază, pentru a se retrage la timp. Starurile au putut urca scările fără accesoriul umbrelelor, fără grija rochiilor muiate.

De văzut, nu am văzut decât câteva în diferite reluări tv, pentru că, așa cum anunțam, Woody Allen, cel care a dat startul oficial al lansării celei de a 69-a ediții a festivalului, a avut un concurent în Cristi Puiu. La doi pași, la aceeași oră, cineastul nostru inaugura competiția cu proiecția pentru presă a filmului său Sieranevada.

Deși criticii, în general, nu țin să asiste, neapărat, la showul de gală, o mică emoție tot ne-a încercat, gândindu-ne dacă sala Debussy va fi plină ochi. Transmisiile tv atrag și ele. Ne-a crescut inima când, cu aproape un sfert de oră înaintea cunoscutului semnal sonor al Cannes-ului, cele câteva acorduri din Carnavalul animalelor de Saint Saens, unii mai căutau un loc liber. Ce-i drept, așa cum aveam să constatăm astăzi, distinșii colegi din lumea întreagă, echipa care acordă note în revista Screen international sau cea a țării gazdă, în Le Film Français nu au fost la datorie, nu i-am regăsit în respectivele publicații, după cum, și la conferința de presă de joi de la prânz, multe scaune au rămas goale. Păcat, pentru că Puiu a fost în mare formă și în materie de discuții cu ziariștii.

Dana Dogaru, Zoe Puiu, Cristi Puiu, Anca Puiu și Mimi Branescu

Dar să le luăm pe rând. Spuneam că la proiecția de la ora 19 cu Sieranevada nu a rămas scaun gol. Reacțiile sălii au fost prompte în momentele la care ne așteptam și, lucru drag urechilor noastre când avem de a face cu spectatori –ziariști, mai blazați și mai greu de urnit de felul lor, s-a aplaudat, se părea, din inimă, nu din complezență. Nu ar fi lipsit de interes, cred, un mic montaj paralel preluat din cele două filme la ordinea zilei: Oricât de mare ar fi diferența stilistică și de orizont, între Woody Allen și Cristi Puiu, îi unește ceva : obsesia morții. Intelectualul american-evreu neworkez mărturisește a fi neliniștit încă de la vârsta de cinci ani și așa a rămas toată viața. Singura soluție de care dispune este să-ți scoți din minte ideea că va veni și ziua aceea." Știu, bineînțeles, că într-o dimineață voi avea o criză cardiacă, dar prefer să mă gândesc dacă mâine voi fi în stare să regizez cutare scenă. Atunci, câștig eu. Dacă nu – câșigă alții).

Ce scrie Cristi Puiu în caietul de presă « Eu unul mai am de reglat niște lucruri cu moartea ». După care explică poziția camerei de filmat, în cazul său, ca fiind una a privirii mortului. La rândul său, la întâlnirea cu ziariștii, a vorbit despre inefabilul care îl bântuie și avem dreptul să includem, aici, și fâlfâirea aripilor morții. Altfel, poveștile celor doi artiști sunt diferite, dar venind, amândouă, din straturile cele mai profunde ale personalității lor.

După ce a dedicat filmele din urmă orașelor europene atât de mult iubite, Paris, Roma, Barcelona, Allen se întoarce la marea lui dragoste, NewYorkul, filmat acum în lumini fantasmatice de marele director de fotografie Vittorio Storaro, pentru prima oară colaborator. Eroul din Cafe Society (Jesse Eisenberg), un posibil alter ego al cineastului în tinerețe, încearcă o carieră în Hollywoodul anilor 30, când, dacă nu erai tot timpul cu numele starurilor pe buze ( Mă așteaptă Ginger Rogers, l-ai văzut pe Gary Cooper, cunoști vila lui Robert Taylor? erai nimeni. Dezamăgit în toate, în dragostea pe care o mai credea romantică, în șansele avansării, se întoarce la familia lui newyorkeză, tipic evreiască, dominată de o yddishe mama căreia nu-i tace gura, garnisită și cu un gangster pe cinste. Este un film al nostalgiei și, nu mai puțin al neputinței de a răspunde cu ipocrizie comandamentelor sociale într-o epocă tulbure.

[citeste si]

O familie ocupă tot spațiul și tot timpul celor aproape trei ore cât durează filmul lui Cristi Puiu. Putea să fie și de cinci ore, i-a declarat artistului nostru un ziarist american, al cărui nume, din păcate, nu l-am reținut. Nu m-aș fi plictisit. Subscriu. Este fascinant spectacolul vieții care se scurge printre degete, mărunțită de incapacitatea noastră, a oamenilor, de a-i pricepe înțelesurile, dincolo de întâmplările cotidianului. O familie destul de numeroasă tot dă să comemoreze un răposat, dar te miri ce îi împiedică. Ba certuri, vechi răfuieli ca între frați, cumnați, soți, fii etc, ba întâzie preotul, ba nu se potrivește un costum ce trebuie dat de pomană. Mai intervine și intoleranța în fața opiniilor diferite, fie ele politice, sociale, lipsa de răbdare, fixațiile fără leac. Totul se petrece între ființe înghesuite într-un apartament de bloc ceaușist, într-un joc magistral al ușilor care se tot deschid, închid.

Camera trece cu febrilitate, uneori amețitor de la o ușă la alta, caută tot timpul. Sentimentul este unul al prizonieratului, al închisorii în care ușile ar putea promite o iluzorie eliberare, dar și claustrarea pe vecie. Când protagonistul, fratele venit din străinătate (Mimi Brănescu) vrea să plângă în voie, va trebui să caute un alt refugiu ; în nebunia și insecuritatea de afară. Cristi Puiu a lămurit și la conferință, și în caietul de presă, origiunea straniului nume Sieranevada, fără legătură cu nimic. Și-a dorit un titlu intraductibil în altă limbă. Recunoaște că s-a și amuzat, la gândul că alții își vor bate capul să dezlege misterul, ba îl vor și întreba și de ce se scrie așa, și nu cu doi de r, de ce legat etc. Să-i acordăm chiar și dreptul unui mic cinism, la capătul unui film căruia mă încumet să-i spun magistral. L-am întrebat cât stă la Cannes. Până pe 14 mai. Și când te întorci? Bănuiți la ce mă gândesc. O astfel de creație nu poate trece nebăgată în seamă de juriu.

P.S. Un prim ecou în ziarul Libération, găsit târziu, joi noaptea, în ediția on line de azi, cronica semnată de Elisabeth Franck-Dumas, intitulată O sărbătoare a fiilor ( Une fete des enfants)

Autoarea panoramează toată suprafața filmului cu o exemplară înțelegere a unor realități ale umanității de pe ecran, subliniind acel » brio al dispozitivului narativ »,..." impresionantul, agitatul kaleidoscop al unui spațiu închis înăbușitor, în care o familie din București se adună pentru a-și lua rămas bun de la patriarhul clanului. Numai că fiecare parcelă de intimitate (sau aproape) lasă drum liber și lumii exterioare ». Dacă îi reproșează ceva lui Cristi Puiu este « alunecarea în vena maniaco-depresivă care traversa Aurora, precedentul său film ».

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News