Cannes, 2013: Dorul de Fellini. Corespondență de la Magda Mihăilescu
Autor: Magda Mihăilescu, mmihailescu | Publicat pe: 24 mai 2013, 12:54
WhatsApp

Mai ales aici, la Cannes, ne este dor de el. Pentru că de atâtea ori, în serile cu vreme blândă, am revăzut Amarcord stând cu picioarele pe nisip, privind către un ecran ce răsare din apă, le Cinéma de la plage.

Anul acesta dorul ne-a fost stârnit și de Paolo Sorrentino cu al său La grande Bellezza, o revizitare a capodoperei La dolce vita, cu câteva popasuri și prin filmul Roma. Cineastul italian are prea multă personalitate pentru a nu ști că Fellini nu poate fi imitat, ci doar omagiat. ”Capodoperele se privesc, nu se imită”, spune el. O plecăciune cu admirație, cu nostalgie, dar și cu tristețe. Pentru că Roma pe care o cunoaștem noi din La dolce vita nu mai este aceeași, chiar dacă frumusețea ei a rămas întreagă. Atât de măreață, frumoasă, încât unui japonez, unul dintre hoardele de turiști ce au invadat colina Giannicolo, pentru a avea o vedere panoramică, i se face rău și se prăbușește.

O primă reverență cu aer discret de răzbunare tandru-comică, de ducere până la capăt a ceea ce nu a îndrăznit Fellini care, se știe, era de-a dreptul speriat de invazia ziariștilor japonezi. Să ne aducem aminte că, în Intervista, se ascundea de ei cât putea. Sorrentino își omagiază maestrul plasând un alt jurnalist pe urmele lui Marcello, protagonistul de odinioară, , acum intelectual ceva mai vârstnic, bogat și mult mai dezabuzat, observator cinic, căruia nu-i scapă nimic din viermuiala lumii în care se mișcă. Numele ne face să zâmbim, Gambardella. Tot din Fellini vine.

Asemenea lui Mastroianni și eroul nostru de acum frecventează cercurile înaltei societăți, surprinse în toată deșănțarea și ipocrizia lor. Petrecerile sunt atinse de vulgaritate, colcăie în ele o senzualitate mediocră, fără nicio legătură cu decadența unei epoci, ci mai degrabă cu neantul. Protagonistul surâde disprețuitor căci știe câte parale fac artiștii autointitulați conceptuali, doamnele distinse care, chipurile, până mai ieri erau pirandelliene, dar le-a trecut, amicii cu fraze standard pregătite pentru orice împrejurare, inclusiv pentru consolările de la capul mortului. Când un cardinal vorbește numai despre rețete culinare, când măicuței Sora Maria, bătrână cât veacul, numai că nu i se amintește „vezi că te caută moartea pe acasă”, chiar nu mai e nimic de făcut.

Lumea construită de autor pare un decor de o artificialitate teatrală sufocantă, de aceea când vrea să-și scoată eroul la aer curat, îl trimite pe o stradă oarecare și i-a scoate, în cale preț de un minut, pe Fanny Ardant, apariție fulgurantă, venind din realitate, realitatea cinematografului. În La dolce vita se mai credea în minuni.

Acum, degeaba încearcă cineva să convingă cum că ar fi în stare să facă să dispară o girafă din fața noastră. Uite, nu e. Animalul chiar se face nevăzut. „E doar un truc” aruncă Gambrdella în silă, nelăsând loc cuvântului magie. Mai târziu, va extinde constatarea. Până la urmă, tot ceea ce trăim nu este decât un truc. Paolo Sorrentino a scris rolul pentru actorul său fetiș, Toni Servillo (Il divo, L’ uomo in piu), interpret cameleonic, care poate fi și un escroc napolitan, dar și un individ care și-a risipit viața, așa cum îl vedem acum. Probabil că așa ar fi arătat Marcello din La dolce vita astăzi.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?