În cea de a 64-a ediţie zăgazurile ridicate de festivalul de la Cannes în faţa cinematografului mulţimii au cedat în faţa dimensiunii spectaculoase a aventurilor romantice ale lui Jack Sparrow. Dar ţin să adaug că, de la primele minute de proiecţie ne-am dat seama ca cea de a patra serie a “Piraţilor din Caraibe” ne pare un moment remarcabil. Nu prin ceea ce născoceşte, uneori cu vervă, nu prin arta interpreţilor, Depp şi Cruz în eterne încrucişări de spade şi priviri, cât prin progresul pe care-l marchează formatul său. De obicei erau pretexte demonstrativ tehnice, simple performanţe de inginerie numerică. Cadre cât mai ample, să cuprindă sute de figuranţi şi primplanuri cât casa şi, din când în când câte o secvenţă impresionabilă dacă n-ar fi ostenit vederea.

Piraţii aceştia purtaţi la capătul lumii de mirajul fântânii tinereţii sunt, din scenariu parcă, în 3D. Spectaculosul imaginii nu în dimensiuni constă, ci în faptul că se joacă ludic cu perspectivele şi mizancadrul, că nu e static ci, dimpotrivă, se mişcă trepidant prin diferitele paliere spaţiale, că ridică la cub atractivitatea marelui spectacol, prin ineditul viziunilor sale.

La antipodul acestui mod de a gândi cinematograful ca lume a miracolelor se află ARIRAM, filmul care-l readuce la lumină pe faimosul coreean Kim Ki Duk. Omul acesta care uimise prin prolificitatea şi originalitatea sa, dispăruse, de trei ani, inexplicabil, din viaţa publică. Şi a reapărut, la fel de brusc, vinerea trecută, prevenindu-ne de pe scena teatrului Debussy.

- Ceea ce veţi vedea în această seară nu e un film, ci un dureros autoportret! Dacă nu mai pot face filme, a continuat, vreau să mă povestesc pur şi simplu pe mine.

Dar de ce nu mai poate să faca filme? Îl impiedică cineva ? Da, constiinţa! În 2008, din imprudenţă, era să-şi ucidă actriţa. Ea, care juca o sinucigaşă, a crezut în el, şi-a băgat capul în ştreang şi şi-a dat drumul în necunoscut. Apoi nu-şi mai revenea la viaţă. Un alt şoc de depăşit a fost trădarea unor prieteni, care au plecat la un studio concurent pe salarii mai bune. Trădarea l-a demoralizat, şi-a luat cortul şi a fugit în periferia unui mare oraş, trăind ca un schimnic. N-a mai făcut decât să se destăinuie unei mici camere de filmare. Şi-a povestit viaţa de băiat necăjit crescut la ţara, de muncitor metalurgist, de voluntar în marină, de vagabond în Parisul care i-a deschis poarta spre belle-arte, apoi succesul într- profesie pe care nici n-o visase, cinematograful. “Acum mă filmez şi asta mă face fericit”.

Repetă, cu alte cuvinte, experienţa marilor pictori care, la sapă de lemn, nemaiputând să plătească modele, recurg la autoportret. Dar spre deosebire de ei, “pictorul” Kim Ki Duk ar fi putut să-şi destăinuie şi pe sunet confesiunea, cu mai mult efect poate decat a făcut-o filmându-se 90 de minute într-un monoton prim-plan dominat de fraze repetate. “Un asemenea film nu s-a mai făcut!”- spune cu mândrie. “Un film despre nimic prevăzut dinainte, despre un cineast de renume mondial căruia filmele i s-au văzut mai mult prin festivaluri, nu şi în săli”. N-are nevoie de actori, se lipseşte de colaboratori, rămânând singur, de faţă cu sine. Camera de filmat nu cere nimic, nici măcar lumină. Cu ea poate captura adevărul vieţii. Şi ca să ne convingă de vibraţia acestui adevăr ne intona în falset un Pansori, un soi de doină coreeană, şi-l tot repetă la nesfârşit, despre lumea oamenilor şi cea a fantomelor pe care o plângea cu lacrimi de plumb.

Kim Ki Duk are dreptate. ARIRAT nu este un film. Este minimalismul împins la exces, o simplă curiozitate, un lux pe care şi l-a platit festivalul de la Cannes. Că are de unde!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News