Bucureștiul anilor `60, între noile mașini Fiat, expuse spre vânzare la colț cu Magheru, țigările americane și butelii de coniac franțuzesc. Era o derusificare prudentă și treptată
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 16 apr 2022, 09:43
WhatsApp
Bucureștiul anilor `60/ captură foto Youtube
În continuarea serialului ”Anii '60 în Bucureşti”, vă prezentăm al doilea episod scris de către publicistul și memorialistul Dan Ciachir. 

Citește aici primul episod: EXCLUSIV  Am fost martorul unei demonstraţii de protest autentice şi totodată nereprimate, desfăşurată în faţa Ambasadei. Bucureștiul, într-o efervescenţă neobişnuită

La jumătatea secolului trecut nu existau mai mult de câteva mii de maşini particulare în Capitală, aproape toate fabricate înainte de 1948, an în care România comunizată mai importase totuşi câteva sute de Forduri, Jeepuri şi Packard Clippersuri nou-nouţe. În anii ’50 instituţiile foloseau în mod obişnuit maşini americane, nemţeşti sau franţuzeşti, cele sovietice fiind încă puţine. O Pobeda sau o Volga costau 75.000 de lei într-o vreme când oul se vindea cu 25 de bani, iar o delapidare depăşind 100.000 de lei te trimitea direct în faţa plutonului de execuţie.

În toamna anului 1963, bucureştenii se opreau uimiţi în faţa magazinului de automobile – singurul existent pe atunci în Capitală – de la intersecţia străzii Jules Michelet cu Bulevardul Magheru, deoarece după Pobede, Volgi, Moskviciuri, Skode şi Wartburguri fuseseră expuse acolo spre vânzare trei tipuri de Fiat: 600, 1100, 1300. Cel dintâi costa 36.000 de lei, al doilea 55.000, ultimul 68.000. Avea să apară ulterior şi un Fiat 1800, maşină bine cotată pe atunci chiar în Italia.

După ţigări americane, îndeosebi Pall Mall, Lucky Strike şi Chesterfield fără filtru, care nu se găseau decât în restaurante, ca şi cutiile de Coca-Cola – acestea existând şi în cofetării –, în noile magazine cu „autodeservire”, cum li s-a spus iniţial spre indignarea lingviştilor, puteau fi văzute sticle de whisky Black & White şi chiar butelii de coniac franţuzesc Martell. Cu un an înainte, în 1962, primisem cadou un stilou Mont Blanc cu stea albă în vârful capacului şi ştiam deja ce este un Kaweko – tot franţuzesc – sau un Pelikan. Mai târziu aveam să mă uit fascinat la o trusă Parker compusă din pix şi stilou expusă în vitrina magazinului „Bijuteria” de pe Calea Victoriei, al cărei preţ echivala cu un salariu lunar. În aceeaşi vitrină mai erau etalate ceasuri elveţiene de aur Doxa, Tellus şi neîntrecutul, la noi, Schaffhausen, care costa 5.500 de lei şi pe care mulţi îl considerau o investiţie.

G Ad:

Apusese acum, când mărfurile occidentale nu mai constituiau o raritate, epoca lucrurilor din „pachet”, adică a obiectelor pe care oamenii cu rude sau cu prieteni în străinătate le primeau din Apus şi apoi le vindeau: fuste plisate de tergal, ciorapi de nylon, stofe englezeşti, parfumuri franţuzeşti, lame Gillette, cutii de Nescafé… Unii trăiseră efectiv ori supravieţuiseră de pe urma acestui comerţ în anii ’50, când Talciocul din Colentina era în floare, iar a fi îmbrăcat din pachet constituia un semn de prosperitate şi eleganţă.

La un alt nivel, erau la ordinea zilei ceasurile de mână Atlantic „antiacvatice şi antimagnetice” achiziţionate la kilogram de marinarii străini pentru a fi revândute apoi la Constanţa. Costau trei-patru sute de lei şi se situau pe acelaşi plan cu cămăşile negre „antijeg”, cu cravatele cu elastic, care dincolo de nod nu erau altceva decât o bucată de gumilastru ascunsă sub guler, cu surorile lor, cravatele cu „balerine”, având imprimat un desen cu două dansatoare – toate acestea nefiind decât note din gama kitschului vremii, cărora li se adăugau sticluţa cu briantină, pixul cu două „femei goale” (se despuiau atunci când îl întorceai) şi tot ce decurgea din estetica Lipscanilor…

Derusificarea prudentă şi treptată de la începutul anilor ’60, ca şi o uşoară relaxare a vieţii cotidiene s-au răsfrânt şi asupra a ceea ce s-ar numi azi divertisment sau lumea spectacolului. Nu se mai difuzau în exces cântece ruseşti la radio şi nici M-am îndrăgostit de tine, Moscova, o rumbă interpretată de Gică Petrescu. Dispăruse şi inepţia componistică Aurica turnătoarea, mai ales că delaţiunile erau în toi, însă rămâneau în circuit o seamă de bucăţi proletcultiste, precum Marinică, zis codaşul, Broscuţa Oac, Pescarul amator, Firul de la Săvineşti, Macarale, Oneşti, Oneşti, Drag îmi e bădiţa cu tractorul…

Patefoanele manuale, cu diafragmă, erau înlocuite cu pick-upuri şi cu noile magnetofoane cehoslovace Tesla, care costau 3.600 de lei şi cântăreau aproape zece kilograme, iar vechile discuri de 78 de turaţii, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos, cu microsioanele. Oamenii de vârstă mijlocie fredonau tangourile Aidei Moga, cântăreaţă cu voce caldă şi educată, sau pe ale surorii sale, Lavinia Slăveanu, însă tinerii fuseseră câştigaţi de cha-cha: Patricia, care este un laitmotiv sonor în La dolce vita, se putea auzi acum în versiune românească, întocmai ca şi şlagărul italian Marina, devenit foarte popular, cântat de tenorul Nicolae Niţescu.

În iunie 1963 a murit Maria Tănase, la 50 de ani, iar trupul său neînsufleţit a fost depus în holul Teatrului de Revistă de pe Calea Victoriei. Se zvonise că va fi dusă la cimitir într-un car cu boi. În ziua, foarte călduroasă, a înmormântării sale, am ieşit din blocul în care locuiam în momentul în care cortegiul funerar cotea încet din Calea Victoriei spre Universitate. Nici urmă de car cu boi. Sicriul Mariei Tănase era aşezat, între nenumărate coroane de flori, pe platforma unui camion. Îl urma o mulţime care se îngroşa văzând cu ochii, în care m-am amestecat. Între Spitalul Colţea şi Piaţa Unirii, de unde m-am întors, mulţimea devenise atât de mare, încât pe Bulevardul 1848 nu mai circula niciun troleibuz, autobuz sau tramvai. La ferestrele blocurilor şi ale birourilor se vedeau capetele celor care priveau cortegiul şi puhoiul de lume.

Concertul susţinut de Yves Montand, pe atunci comunist înfocat, la Bucureşti, în 1957, constituise un eveniment aparte, ca şi turneul actorului Raj Kapoor, protagonistul filmului Articolul 420 (o telenovelă avant la lettre), care imprimase la Electrecord un disc cu cântecul omonim, pe care, câţiva ani buni apoi, ţiganii aveau să-l zică prin bodegile de la periferie, pe textul lor, apăsând tânguitor pe refrenul Aaaaavaramu. Însă în deceniul al şaptelea din secolul trecut, turneele cântăreţilor străini deveniseră lucru curent. Mai întâi a fost elveţianul Vico Torriani, sosit de mai multe ori în România, apoi Domenico Modugno, iar în 1964 Charles Aznavour. În toamna aceluiaşi an, bucureştenii o putuseră vedea şi auzi pe actriţa şi cântăreaţa spaniolă Sarita Montiel, care le era foarte cunoscută din câteva filme „love story” în care îl avea partener pe actorul francez Maurice Ronet.

Se împuţinase simţitor şi numărul filmelor sovietice, mai toate inspirate de ultimul război mondial, filme pe care le ridiculizau până şi adolescenţii, strigând: „Nataşa! Nemţii pa uliţa, davai avtamat!” sau, după ce rulase un Othello în limba rusă: „Desdemona, davai zdreanţa!”.

Întrucât restaurantele încetaseră a se mai numi „Constructorul”, „Siderurgistul”, „Minerul”, au fost rebotezate şi cinematografele „Elena Pavel” sau „I.C. Frimu”, iar filmele cu ilegalişti intitulate metaforic Cerul n-are gratii, la care cu greu se adunau zece persoane în sală, deveniseră mai puţine. De-acum se formau cozi lungi la casierie şi se vindeau la suprapreţ bilete la filmele de capă şi spadă avându-l protagonist pe Jean Marais (venit în 1966 să turneze în România) şi la cele în care tânărul Belmondo interpreta un curajos personaj picaresc, Cartouche. Erau proiectate musicaluri ce promovau twistul, precum Tinerii, cu Cliff Richard, sau în care apărea Elvis Presley – Veselie la Acapulco.

La ceaiurile care se dădeau la sfârşit de săptămână în apartamente încăpătoare din blocuri vechi, magnetofoane Grundig, Telefunken sau Philips înlocuiau depăşitul Tesla. Connie Francis, cu langurozitatea ei, şi chiar Dalida, cântând La Mer sau J’attendrai, fuseseră uitate de tinerii care dansau acum pe muzica tangourilor lui Adamo şi a noilor formaţii. În licee sau facultăţi, poemele lui Jacques Prévert, proaspăt tradus în româneşte, erau trecute din mână în mână. Lecturile à la page, prezenţa în săli de expoziţii, de concert sau în foaierele teatrelor redeveniseră semne de elevaţie şi bun-gust. Trebuia să fi văzut retrospectiva Ţuculescu şi lucrările lui Paul Klee, la Dalles, tot aşa cum, cu câţiva ani în urmă, fusese imperios să-l citeşti pe Hemingway. Moda acestui scriitor de mâna a doua a lăsat, de altfel, urme adânci şi în proza românească de la începutul anilor ’60, recognoscibile în faptul că majoritatea personajelor din cărţile tipărite atunci, de cum intră într-o casă, cer de băut. Tot la mijlocul deceniului şapte se montează în teatrele bucureştene piese de Arthur Miller şi Tennessee Williams jucate în Europa Occidentală îndată după război.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DCMedical.ro
StiriDiaspora.ro
StiriDiaspora.ro
DefenseRomania.ro
DefenseRomania.ro
Spectacola.ro
Spectacola.ro
Astrosens.ro
Astrosens.ro