Termenul de ‘sofist’ a suferit vreme îndelungată de o proastă reputaţie, întrucât de cele mai multe ori îl utilizăm cu referire la cei care utilizează argumente sofisticate, dar înşelătoare.

Platon îi considera pe sofişti duşmani, la fel ca pe atomişti de altfel, şi luptă cu ei în dialogurile sale, scrie Historia.

Sofiştii însă sunt cei care pun în prim-plan idei precum individualismul, realismul, relativismul, democratizarea culturii şi scepticismul politic. Susţineau cu desăvârşire contactul filosofilor cu publicul, ceea ce contravenea spiritului aristocratic al lui Platon, dispreţuitor faţă de cei care îşi vindeau cunoştinţele dar care nu aveau alte posibilităţi de supravieţuire. Ce nu-i mai place lui Platon este tocmai faptul că ei nu se izolează de lume, ci interacţionează cu plebea prin întrebări şi răspunsuri. Aproape toţi sofiştii (Protagoras, Gorgias, Prodicos, Critias etc.) au fost contemporani cu Socrate şi contestatari faţă de acesta. Unul dintre ei, Antiphon din Atena, i-ar fi “furat” chiar câţiva discipoli. Antiphon, un personaj misterios, activ în multe domenii şi posibil implicat într-o lovitură de stat, îi reproşa lui Socrate (care este de fapt purtătorul de cuvânt al lui Platon) modul de viaţă ascetic şi negarea plăcerilor materiale, pe care le acoperă prea mult cu hainele virtuţii.

Asta nu înseamnă că Antiphon transforma banii în principalul scop al vieţii, ci le recunoştea calitatea de a facilita existenţa şi de a oferi libertate. Pentru Antiphon cea mai importantă era armonia cu propriul sine, liniştea sufletească ce nu se lăsa tulburată de contradicţii. Cum îţi menţii seninătatea? Ferindu-te de tensiuni şi confruntări. Antiphon considera că asemenea trupului, şi sufletul are nevoie de îngrijire, de terapie. Şi propune o metodă care seamănă izbitor de mult cu ceva modern. După o serie de scrieri satirice, Antiphon şi-a deschis în Corint un fel de cabinet unde veneau pacienţi pe care mai întâi îi asculta, după care urma o terapie prin limbaj, expusă într-o carte care din păcate s-a pierdut: “Arta de a scăpa de mâhnire”. Având opţiunea gândirii materialiste, Antiphon credea că se poate cunoaşte cauza răului, şi asta prin cuvinte care acţionează benefic. Începe să semene cu psihanaliza.

Citește și: Fața necunoscută a celor mai mari filosofi ai lumii- Incursiune în istorie

Şi asta nu e tot: Antiphon propunea şi intepretarea viselor, ceea ce conducea la descifrarea ‘atomilor psihici’, căci denumirea de inconştient nu exista. Nu era vorba de inspiraţie sau transă, ci despre întelegerea unor cauze, efecte şi conjecturi care se înlănţuiau pentru a produce un sens pe care sofistul l-ar fi interpretat. Visele puteau produce suferinţe, de aceea era nevoie de o abordare a lor pentru a le diminua efectele negative. Antiphon propunea analiza lor şi discuţii terapeutice pentru vindecarea mâhnirilor.

Prin preocuparea sa pentru individ, sofistul este un umanist. Individualismul şi hedonismul sunt însă duse la extrem, pentru că în opinia sa natura şi legea (physis şi nomos) se contrazic cu desăvârşire. Legile dar şi datinile sau tradiţiile îngrădesc autonomia şi libertăţile individuale. Individul nu se poate dezvolta decât înflorind după legea naturală, care vizează plăcerea dar şi utilul. Desigur, în sfera publică se mai cere un compromis, dar în esenţă supunerea generează neplăcere, este antihedonistă. Prea multă legalitate sau moralitate ne obligă să facem faţă unor necazuri de care altfel am fi scutiţi. Supunerea oricum nu este răsplătită, victimele rareori au parte de dreptate şi vinovaţii scapă mai ales când se folosesc de toate mijloacele. Indivizii de bună-credinţă sunt în opinia lui Antiphon cei mai păgubiţi. Mărturiile, atestările, depoziţiile fac parte dintr-un joc al adevărului şi falsului în care triumfă mai mereu discursul cel mai abil şi înşelător. Cunoscând metehnele instituţiilor politice, Antiphon oferă totuşi asistenţă celor în nevoie.

Individul are pentru filosoful nostru o valoare absolută şi prin urmare nu acceptă o conciliere cu societatea. Comunitatea este cea responsabilă pentru distrugerea spiritului şi transformarea oamenilor în supuşi docili. Naturală pentru individ este căutarea plăcerii, aşadar nevoia de libertate de acţiune. Morala normativă se află la antipodul dezideratului hedonist, care nu crede în fericirea dată de bogăţii, onoruri sau familie. Societatea propune anumite metode pentru dobândirea stării de împlinire, dar pentru Antiphon totul este inutil. Acumularea de bunuri şi recunoaşterea de către ceilalţi nu oferă decât o plăcere falsă şi nu schimbă viaţa în mod esenţial. Nici măcar activităţile familiale nu sunt capabile să împlinească individul, pentru că trebuie să plătească mereu cu libertatea sa.

Calea către înţelepciune cuprinde tocmai renunţarea la mofturile sociale şi concentrarea asupra formării individuale, prin desprinderea de presiunile colectivului şi retragerea în sine, singura în opinia lui Antiphon care poate menţine o stare de mulţumire sufletească definită în primul rând ca evitarea mâhnirilor. Şi încă ceva: Antiphon propune ceva şi mai scandalos, şi anume egalitatea tuturor, principiu ce contravine democraţiei greceşti foarte limitative. Nimic nu justifică în mod natural diferenţele între oameni, nevoile sunt aceleaşi pentru toţi. Ridicându-se împotriva preferinţei pentru anumite categorii, Antiphon apare şi ca precursor al dreptului natural: existenţa individuală obligă la recunoaşterea semenilor. Cu alte cuvinte, dacă eu sunt în armonie cu mine însumi, voi fi şi cu ceilalți.

În ciuda sau mulţumită radicalismul său, Antiphon ar merita o mai mare atenţie întrucât ne-a oferit prin aceste câteva idei germenii unor curente care aveau să înflorească abia după secole bune.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News