Data actualizării:
Data publicării:

”Afacerile” anilor`70. Jocuri financiare și vânzarea de țigări americane primite ca ”ajutoare” după inundații

Autor: Dan Ciachir | Categorie: Cultura
WhatsApp
foto Pixabay
foto Pixabay

În rândurile următoare, puteți citi un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1980).  

În 1970, câţiva anonimi au pus bazele unui joc financiar: participantul trebuia să trimită prin mandat poştal 125 de lei la o adresă. După o săptămână sau două primea, prin cinci mandate a câte 125 de lei, suma de 625 pe care trebuia s-o expedieze, la rândul său, la alte cinci adrese, urmând să-i vină acasă pe aceeaşi cale 2.525 de lei. În prima fază, toţi participanţii au primit cei 625 de lei, după care nu au mai primit nimic. Pierduseră fiecare 125 de lei şi alţi 25 cu expedierea. Autorităţile nu au arătat niciun interes acestei „inginerii” financiare. Nu s-a întreprins vreo anche­tă, nimeni nu a fost luat la întrebări.

În acelaşi an, regimul a lichidat mandatarii care primiseră în locaţie bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari. Vreme de doi ani, localurile mandatarilor fuseseră pline de clienţi. Îi pomeneau şi lăutarii în cântecele lor: „...Mă fac mandatar/ Şi-am să-mi iau o Volgă neagră, să trec la volan/ Să vedem cine-ndrăzneşte să-mi zică ţigan”.

De câţiva ani, oamenii Ocârmuirii umblau în Mercedesuri sau în Fiaturi 2300 şi 125, însă Volga neagră – o mai foloseau dregătorii din provincie – şi Getaxul rămăsese simbolul Puterii. Regimul făcea însă caz de noua maşină fabricată pe licenţă Renault-Dacia. Aflând că România vrea să producă maşini, mai multe concerne de automobile îşi prezentaseră ofertele. Volkswagen venise cu facilităţi ispititoare pentru reproducerea popularului tip 1200, folosit, de altfel, de echipajele de la Circulaţie ale Miliţiei, cu condiţia ca viitoarea uzină să fie amplasată la Timişoara, iar o parte dintre muncitori să fie angajaţi din rândurile şvabilor. În final, alegerea a fost determinată politic, cu prilejul vizitei generalului De Gaulle din 1968.

În mai 1970, după multe zile ploioase, un val de inundaţii devastatoare s-a abătut asupra ţării, cele mai năprasnice fiind cele din Transilvania. La Satu Mare se păstrează pe zidul unei case de la intrarea în oraş un semn marcând nivelul la care ajunseseră apele: peste un metru şi jumătate. Au pierit mulţi oameni atunci, între care şi militari în termen trimişi să-i salveze pe sinistraţi. S-au adunat colecte mari de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie şi pături, iar la CEC s-a deschis Contul 2000, zis şi „Contul omeniei”. Ajutoarele sosite din străinătate erau impresionante. Donaţiile unor firme şi societăţi străine cu sediu la Bucureşti sau cu interese comerciale în România sugerau, totodată, dimensiunea schimburilor cu Occidentul. Vreme de câteva săptămâni s-au vândut în tutungerii ţigări americane trimise ca ajutoare. Cutii de Nescafé şi de sardele, flacoane de colonie Atkinson, pachete de lame Gillette au ajuns până pe rafturile unor cooperative săteşti, alături de sticle de lampă, colaci de sârmă şi seceri.

În 1968, o mulţime copleşitoare a urcat Dealul Patriarhiei în noaptea de Înviere. Oameni cu lumânări aprinse, ieşiţi de la alte biserici, puteau fi văzuţi pe străzi până în zori, întorcându-se acasă de la slujbă. O asemenea afluenţă nu mai existase de la Paştele din 1953, care căzuse pe 5 aprilie, exact la o lună după moartea lui Stalin. În ajun, la Prohod, preoţi şi credincioşi înconjuraseră după rânduială bisericile, procesiuni, icoane şi prapuri desfăşurându-se iarăşi pe străzile Bucureştiului. După prăbuşirea regimului comunist, istoricii au dat la iveală un memoriu trimis în 1968 lui Ceauşescu de către Patriarhul Justinian care îi solicita să nu se lucreze în lunea şi marţea de după Înviere, zilele respective urmând să fie recuperate ulterior de salariaţi. Patriarhul nu a primit niciun fel de răspuns la memoriul său.

Percepţia intelectualilor asupra „dezgheţului” era optimă, chiar cu puseuri de entuziasm. Până şi cei trecuţi prin închisorile politice îi recunoşteau lui Ceauşescu o calitate indenegabilă – naţionalismul. Istorici, filologi, medici de renume predau iar în universităţi sau lucrau în institute de cercetare. Până să-l răpună fulgerător un infarct, Vladimir Streinu, fost deţinut şi deputat ţărănist, fusese directorul Editurii Univers. Prietenul său Şerban Cioculescu, care supravieţuise în anii ’50 vânzându-şi cărţile, era director general al Bibliotecii Academiei şi preda la Universitatea din Bucureşti. Tot acolo preda şi istoricul Constantin C. Giurescu, fost ministru şi rezident regal pe vremea lui Carol al II-lea, trecut prin închisoarea de la Sighet.

Dintre scriitorii studiaţi în manualele şcolare, starurile proletcultismului – cu excepţia unor reciclaţi – căzuseră în dizgraţie. Expirarea reieşea şi din faptul că dispăruseră din ziare, reviste şi librării. Fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, scăpase în zilele entuziasmului antisovietic din august ’68 o vorbă necugetată: „O să-i vedeţi voi iar pe cazaci la Bucureşti!”.

Dan Deşliu, laureat de trei ori consecutiv al Premiului de Stat (distincţie dispărută), autor al celebrului distih: „Clipă, stai, opreşte-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul” şi coautor la textul Imnului de stat („Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”), îşi amintise că era de formaţie actor; absolvise Conservatorul de Artă Dramatică şi urcase doi ani pe scenă. Fusese distribuit în rolul unui căpitan de Miliţie „sub acoperire”, într-un film în care Ştefan Iordache întruchipa un tânăr infractor păgubos. Deşliu devenise realizatorul unei emisiuni săptămânale de televiziune, Steaua fără nume, menită să descopere noi interprete şi interpreţi de muzică uşoară. Apărea în unele seri, însoţit de două-trei tinere care aspirau să devină soliste, în restaurantul Casei Scriitorilor. Unii îl invidiau pentru bravadă şi anturaj, însă în buzele pleoştite, în cearcănele vinete şi-n ochii ficşi, goliţi, de păpuşă mecanică, i se citeau înfrângerea şi dezamăgirea.

Existau poeţi care le închinaseră versuri, succesiv, regelui Carol al II-lea, mareşalului Antonescu, lui Stalin, lui Gheorghiu-Dej şi i-ar fi afierosit oricând o odă şi lui Ceauşescu, însă cultul personalităţii fusese suit în pod. Tot ce le rămânea era să îl elogieze într-un articol de ziar, reproducându-i fraze dintr-o cuvântare, şi să-i trimită cu dedicaţii linguşitoare, lungi cât o predoslovie, volumele, lăudându-se apoi, „en petit comitet”, cu cartea sa de vizită şi cu cele două-trei cuvinte de mulţumire bătute la maşină pe verso. Atunci când devenea irepresibil, avântul encomiastic putea să se manifeste şi oral: aşteptam, într-o zi din primăvara anului 1971, liftul, la etajul întâi din clădirea Televiziunii, când s-a deschis uşa unei săli de proiecţie şi a apărut pe palier criticul de artă Ion Frunzetti, urmat de câteva persoane cărora le mărturisea în gura mare ce gust estetic imbatabil are Ceauşescu! Trebuind să aleagă între o lucrare de Grigorescu şi alta de Andreescu – optase fără ezitare pentru al doilea pictor. Se pare că opera lui Andreescu purta noroc şefilor de stat. O pictură a sa l-a scăpat pe Tito de perspectiva unui complot. După îmbunătăţirea raporturilor cu Iugoslavia, Tito a venit în vizită în România, în anul 1956, iar la plecare a primit în dar o lucrare a lui Andreescu, pe care a pus-o pe un perete din biroul reşedinţei sale de vară de pe insula Brioni din Marea Adriatică. După câţiva ani, pregătindu-se la o editură din Bucureşti un album Ion Andreescu, s-a solicitat în Iugoslavia, prin Ministerul de Externe, permisiunea de a se reproduce pictura aflată la Brioni. Un redactor şi un fotograf au pornit într-acolo. Ajunşi în biroul lui Tito, fotograful a rugat să fie dat jos tabloul şi aşezat pe o canapea spre a-şi putea face cum trebuie meseria. Când au coborât pânza, gazdele au descoperit că lucrarea lui Andreescu camufla nişte microfoane legate prin câteva fire de un garaj al vilei.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
pixel