Adevărul despre publicarea cărții Urmarea lui Hristos. ”L-am aflat abia în anii `90”. Datoria plătită după o durere îngrozitoare de dinți
Autor: Dan Ciachir | Publicat pe: 10 sep 2022, 18:06
WhatsApp
foto ilustrativ pexels
foto ilustrativ pexels
Vă prezentăm partea a patra din ”Amintiri răzlețe” scrisă de către publicistul, memorialistul și scriitorul Dan Ciachir. 

9

În 1982 sau ’83 a apărut la editura unei mitropolii celebra carte de trăire mistică Urmarea lui Hristos (De Imitatione Christi) a lui Toma de Kempis. Mai fusese tradusă la noi, însă din latină în slavonă, de către boierul Udrişte Năsturel, eruditul cumnat al domnitorului Matei Basarab.

Tipărirea acestei lucrări a produs surprindere întrucât regimul evita să publice pagini de ascetică şi mistică. Mulţi au spus atunci că faptul constituia o supapă de felul celor pe care Ocârmuirea obişnuia să le deschidă periodic culturii laice. Nu au lipsit nici alte interpretări.

Adevărul era însă cu totul diferit de aceste presupuneri şi l-am aflat în anii ’90 de la mitropolitul la a cărui editură eparhială fusese imprimată cartea. Cu un an înainte sosise la reşedinţa sa un director din Departamentul Cultelor în ale cărui atribuţii intrau şi tipăriturile bisericeşti. Directorul a luat masa de seară cu mitropolitul, după care, pe la ora 10, s-a dus să se culce în camera de oaspeţi. Înspre miezul nopţii l-a lovit o îngrozitoare durere de dinţi, gemetele răzbătând până în dormitorul înaltei sale gazde, care, amintindu-şi că are un consilier cu ginere stomatolog, l-a trezit din somn cu telefonul. Un sfert de ceas mai târziu, medicul deschidea cabinetul policlinicii unde lucra şi îşi tămăduia pacientul nocturn.

A doua zi luau împreună masa de prânz mitropolitul, directorul din Departament şi medicul, pe care, la un moment dat, omul Stăpânirii l-a întrebat:

– Cum aș putea, domnule doctor, să vă întorc binele pe care mi l-aţi făcut?

– Mie, în niciun fel – a răspuns stomatologul –, însă socrul meu, preotul, a lucrat 20 de ani la traducerea cărţii lui Toma de Kempis şi mă tem că nu va apuca s-o vadă publicată...

– Vă promit că o să apuce! a zis directorul. Şi s-a ţinut de cuvânt.

10

L-am privit odată îndeaproape, cu prilejul decernării unor premii într-un cerc restrâns, pe actorul Alexandru Giugaru, sosit punctual la ceremonie, împreună cu soţia vizibil mai tânără. Era îmbrăcat corect şi totodată elegant, cu un costum cafeniu închis bine croit, cu vestă, cravată asortată şi batistă la buzunar. A luat loc în fotoliul unde fusese poftit să se aşeze. Născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, se ţinea foarte bine la 85 de ani, felul său de a fi sugerând cuviinţă autentică. A povestit câteva întâmplări, făcându-i pe cei prezenţi să râdă cu poftă. Spunea, la un moment dat, că încăpeau cu mare caznă în maşinile Radiodifuziunii, nişte Moskviciuri, atât el, cât şi baritonul Ştefănescu-Goangă, al cărui mic dejun consta dintr-un castron de supă plin cu cacao cu lapte... Sosiseră şi ceilalţi laureaţi, însă decernarea premiilor întârzia, asistenţa fiind cucerită de glumele marelui actor.

Treizeci de ani mai târziu l-am cunoscut pe unul dintre partenerii lui Giugaru din ecranizarea piesei D’ale carnavalului – eram copil când rulase filmul –, regizată de Jean Georgescu; pe Ion Lucian. Luasem parte împreună la o emisiune – actorul avea 86 de ani – şi m-am oferit să-l conduc până acasă; locuia la câteva sute de metri de studio. Când am coborât în strada Academiei, mi-a explicat că la subsolul blocului „Romarta”, unde fusese barul de noapte „Atlantic”, funcţionase în anii de după război un teatru al lui Grigore Vasiliu-Birlic, adăugând că la sfârşitul lui 1947 existau 22 de teatre particulare în Bucureşti.

Venind vorba despre un actor cunoscut, care graseia şi purta cu eleganţă pe scenă fracul sau smochingul, neîntrecut în roluri de magnat, precum în cel al lui Bucşan din piesa Ultima oră de Mihail Sebastian, Ion Lucian s-a oprit din mers şi a zis: „Eleganţa lui era înnăscută; era copilul din flori al lui Take Ionescu”.

Ajuns acasă, am deschis cu febrilitate un dicţionar cu biografii de oameni politici, constatând că Take Ionescu avea 60 de ani atunci când a venit pe lume viitorul actor. La vremea aceea, Take Ionescu era recăsătorit cu o femeie mai tânără decât el cu câteva decenii şi îndrăgostit – după cum povesteşte în memorii un diplomat care i-a stat în preajmă – de una încă şi mai tânără, căreia îi scria zilnic de la Paris.

11

Am citit în jurnalul fostului său secretar particular că Patriarhul Nicodim Munteanu avea două mascote: un motan şi un cocoş. Atunci când lua masa cu oameni din anturajul său intim, precum istoricul de artă I.D. Ştefănescu, ginerele lui Vlahuţă, cele două necuvântătoare erau aduse să facă mici numere de agilitate spre încântarea stăpânului şi a musafirilor. Vorbindu-i despre lucrul acesta unui stareţ, reacţia sa a fost cât se poate de spontană: „Ceea ce spuneţi arată că Patriarhul Nicodim era călugăr adevărat!”. Mi-am amintit de asta în aprilie 2005, când, abia ales papă, Benedict al XVI-lea a trezit murmure întrucât şi-a adus motanul în apartamentul pontifical. Opt ani mai târziu, când s-a retras din scaun, pornea spre noua reşedinţă însoţit de pisica sa, Contessina (probabil că motanul se prăpădise între timp). 

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?