„Până la 50 de ani am reușit să adun un număr impresionant de șanse pierdute sau ratate, dar am la activ un număr și mai mare de șanse ochite și reușite. Irina este soția mea, Luca este băiatul meu, Veronica este mama mea și pe tata îl chema Marin. Îmi place să înot, să schiez, să mă dau cu mașina și cu bicicleta. Am citit și n-am citit, am văzut și n-am văzut. N-am putut și am putut. Uneori am poftă să admir răsăritul în vârf de munte și să savurez un espresso bun. Sunt actor”, a spus Robert Radoveneanu într-un interviu pentru Spectacola.ro.

„Sunt actor datorită oamenilor buni și generoși cu care am avut șansa să mă întâlnesc, care m-au plăcut așa cum sunt și sub privirile cărora am crescut. Cât am fost în școală, nu mi-a păsat o secundă de ce va urma după aceea. Toată familia mă bătea la cap. Pompau în mine meditații și ședințe interminabile de morală în speranța că o să înțeleg ceva. În anul în care eu terminam liceul, într-o zi de vineri, în loc că viața mea de fluturaș fără grijă să meargă frumos mai departe, am aflat că tata nu mai vine acasă pentru că a murit într-un accident de mașină. Se întâmpla în anul 1990. Familia a reușit să mă angajeze pe pile unde lucrase tata. Întreprinderea avea și un atelier unde se reparau mășini de mare tonaj, iar eu trebuia să fiu mecanic auto. Am venit în prima zi de lucru cu o salopetă nouă și o cămășă de blugi.

Arătăm că scos din cutie pe lângă colegii mei care se băgau pe sub camioane și ieșeau de acolo țînând în brațe o cutie de viteze sau un arbore cardanic. Într-o lună nu făcusem altceva decât să mă plimb prin atelier pentru că nimeni nu îmi dădea nimic de făcut. Nici n-aș fi știut să fac ceva. Într-o zi a venit la mine Nea Firimiță și m-a întrebat dacă am timp să-l ajut. După o vreme m-a luat în atelierul lui de electrică. Am început repede să învăț de la el cum să repar alternatoare, electromotoare sau să înlocuiesc plăcile la bateriile alea mari din ebonită, sigilate cu smoală. Nea Firimiță topea smoala cu flacăra pe gaz, eu scoteam plăcile, curățam carcasa din ebonită și el monta și sigila totul cu smoală. Măcar timpul trecea altfel. Era supertipicar.

Avea o Dacia cu care venea foarte rar la serviciu. Mășina aia arata mai bine decât atunci când ieșise din fabrică. Vopseaua era mai neagră, elementele cromate parca erau din argint lustruit și ușile se închideau cu un clic aproape hipnotic, dar nu făceai tu asta. Te dădeai puțin la o parte și el închidea încet ușa. Era un meseriaș foarte cunoscut. Veneau toți la el să le repare chestii care țineau de electrică auto. După o vreme, salopeta mea a început să se descompună de la acidul de baterie. Arătam de parcă eram îmbrăcat cu un tufiș. Mă trezeam pe la ora șase dimineața și la ora șapte fix trebuia să fiu echipat și gata de lucru. Nu puteam să pricep cum de oamenii erau așa veseli și energici la ora aia. Uneori, după masa de prânz îmi picau ochii în gură de somn și Nea Firimiță mă lăsă să leșin o jumătate de oră printr-o carcasă de camion din parcul auto. Încercam din răsputeri să mă adaptez și să intru în ritmul lor dar nu am putut. „Robert, Robert… Îmi spunea Nea. Ține minte: Timpul le rezolvă pe toate!” Eu țineam minte ce mi-a spus fina mea și mă gândeam că trebuie să găsesc o portiță de scăpare. Așa că seara, după atelierul mecanic, mă duceam să mă pragatesc cu o trupă de dansatori care urmau să plece în Cipru. Găsisem anunțul într-un ziar la oferte de lucru”, a spus actorul. Citiți aici interviul integral.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News