Data publicării: 01.04.2022 17:56

81 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, supranumit „Katyń-ul românesc“ / FOTO

Autor: Ioan-Radu Gava | Categorie: Stiri

Sursă foto: Facebook Agenția de Știri BucPress

Pe 1 aprilie 2022 se împlinesc 81 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, atunci când 3.000 de români au fost uciși de trupele sovietice.

Pe 1 aprilie 2022 se împlinesc 81 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, atunci când aproximativ 3.000 de țărani români din satele Bucovinei de Nord au fost uciși de trupele sovietice în pădurea Varnița.

„81 de ani de la marea tragedie a tuturor românilor!

În pădurea Varnița din regiunea Cernăuți a avut loc o ceremonia de comemorare a victimelor Masacrului de la Fântâna Albă din 1941“, a scris Agenția de știri BucPress pe Facebook.

Mesajul Alexanrinei Cernov

Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, originară din nordul Basarabiei, a transmis un mesaj:

„Mult timp, tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941 a fost trecut sub o profundă tăcere. Și‑l aminteau, cu neprefăcută groază, doar cei care au supraviețuit masacrului și deportărilor, rudele lor și consătenii – martori înfricoșați de cele văzute și auzite, cutremurați și astăzi de zgomotul mitralierelor, de strigătele sfâșietoare ale răniților, care încă le mai vuiau în urechi când se apropiau de pădurea crescută din seva însângerată a celor uciși.

Când bate vântul, în foșnetul copacilor deslușești parcă șoaptele celor ce ne amintesc de trista lor poveste. Nimeni nu îndrăznea să mărturisească cele trăite și nici să‑i întrebe pe cei apropiați, ca să nu le tulbure amintirile. Căutau în tăcere mormintele celor dragi, risipite prin poiană sau prin cine știe ce poteci din pădure sau margine de sat. Teama era mare, mai ales pentru copiii lor, cărora le doreau o soartă mai bună. Nimic însă nu s‑a uitat. De abia în anul 1990, după dezghețul gorbaciovist, când a început să activeze cu mai mult curaj Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, un grup de intelectuali, toți originari din localitățile în care s‑au petrecut masacrele și deportările, strămutările în cele patru zări ale necuprinsului imperiu sovietic, evenimentele despre care nici părinții, nici bunicii nu îndrăzneau să vorbească, despre care numai se șoptea, au început să‑și pună întrebări legate de soarta de după război a românilor. În manualele de istorie, în ziare, la emisiunile de la radio și de la televiziune se prezenta perioada de „ocupație românească” și eliberarea de către „glorioasa Armată Sovietică”.

În centrul Cernăuțiului a apărut chiar monumentul „soldatului eliberator”. Eram, deci, „ocupanți” în propriile noastre locuri natale. Românii nu mai aveau dreptul la istorie. Eram prima generație născută în preajma războiului sau în primii ani de după război și am început de a cuteza să cunoaștem și să înțelegem ce înseamnă și cum se scrie adevărata istorie. De abia în anii ’90 ai secolului XX am început să ne bucurăm de libertatea de a vorbi, de a scrie și de a cerceta arhivele, acestea fiind și ele puține. Atunci am început să adunăm cu multă grijă mărturiile supraviețuitorilor. În ianuarie 1991, când se împlineau 50 de ani de la tragicul eveniment de la Fântâna Albă, la ședința comitetului director al Societății s‑a hotărât să ne adresăm Arhivelor de Stat Cernăuți cu rugămintea de a ne permite să cercetăm documentele referitoare la masacrul de la Fântâna Albă. Responsabil fusese ales Petru Grior, care era adjunct al șefului Arhivei Regionale de Stat Cernăuți și ar fi putut înlesni accesul la materialele de arhivă. Comitetul Regional de Partid a intrat în alertă, mai ales atunci când s‑a hotărât ca la 1 aprilie – ziua în care au fost uciși oameni pașnici, care nu‑și doreau nimic altceva decât să plece în țara lor liberă, în România – să se comemoreze victimele masacrului de la Fântâna Albă.

Inițial nu ni s‑a admis să cercetăm arhivele; doar mult mai târziu ni s‑a permis, la insistența noastră, și doar unora dintre cei desemnați. Întrebări erau multe: cine a organizat marșul spre frontieră, câte persoane au participat, câți au fost uciși, unde și de cine au fost îngropați, care a fost soarta celor care au reușit să supraviețuiască masacrului etc. În arhive, dar și în publicațiile vremii, nu s‑a găsit mare lucru. Cercetările însă au continuat. După lungi tratative, Comitetul Regional de Partid a acceptat ca în data de 1 aprilie 1991 să comemorăm victimele de la Fântâna Albă. Am fost însă preveniți că va fi o acțiune periculoasă care îi va revolta pe ucrainenii și lipovenii din satele învecinate, care ne‑ar putea ataca și că noi vom fi responsabili de posibilele urmări.

Ni se spunea chiar cu multă grijă, că drumul de primăvară prin pădure era încă reavăn și nu vom putea trece până la locul cu pricina. Au început pregătirile. Cu o zi înainte a fost fondată Societatea „Golgota”, președinte fiind Petru Grior, șef‑adjunct la Arhivele Regionale din Cernăuți. Petro Chirstiuc mărturisește în cartea sa, „Ghiocei însângerați”: „În martie 1941, prin satele de frontieră din raioanele Hliboca și Storojineț umblau niște necunoscuți care agitau populația să plece în România. Chipurile la 1 aprilie granița va fi deschisă și toți doritorii vor putea să o treacă fără piedici. Dar totul a avut un sfârșit dramatic, sângeros. Am vrut să aflu care a fost reacția autorităților la acel eveniment. A fost oglindit el cumva în ziarul de atunci, „Bucovina Sovietică”? La Arhiva Regională de Stat ziarele de la 1 până la 20 aprilie lipseau din colecție. Am fost sfătuit să mă adresez la Biblioteca Regională, dar și acolo s‑au păstrat ziare numai din anul 1945.

M‑am dus la Biblioteca Universității, în secția de publicații rare, și am găsit acolo edițiile „Bucovinei Sovietice” pe care le căutam. Însă, spre uimirea mea, n‑am găsit în ele nicio informație cu privire la acest eveniment. Peste un timp oarecare mi s‑a permis să iau cunoștință cu un dosar penal de la Direcția SSU în regiunea Cernăuți. Documentele de arhivă oglindeau doar sumar acest eveniment. Ultima mea speranță era de a‑i găsi pe participanții încă în viață la tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941. Căutările au fost îndelungi și grele”. Petro Chirstiuc este originar din Camenca, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, născut într‑o familie de țărani. După absolvirea Școlii Tehnice Silvice din Storojineț a fost trimis la lucru la Institutul de Proiectare Kazghirproiect din Aktiubinsc (Kazahstan).

Era o practică frecventă de a‑i trimite pe tinerii specialiști cât mai departe de baștină. Mulți s‑au înstrăinat, realizându‑se astfel strămutarea treptată a populației. Petro Chirstiuc revine la baștină, unde a ocupat mai multe posturi. Din 2008 este șeful secției de politică social‑economică a ziarului raional „Novîi deni” (varianta în limba română – „Monitorul de Hliboca”), colaborează activ, încă din anul 2003, cu mai multe ziare regionale de limbă ucraineană: „Bukovina”, „Bukovinske vice”, „Vecerni Cernivți”, „Molodîi bucovîneț”.

Nu cunoaște limba română, este ucrainean, dar zguduit de tragicele evenimente din 1941, la Fântâna Albă, Lunca și alte sate bucovinene, scrie volumul „Freamătă brazii deasupra crucilor” (în limba ucraineană), iar în 2011 apare ediția a doua, bilingvă, ucraineano‑română, sub titlul „Ghiocei însângerați”, în care sunt evocate evenimentele tragice de la frontiera româno‑ucraineană din anul 1940 și de la 1 aprilie 1941 de la Varnița, în apropiere de Fântâna Albă din raionul Hliboca, regiunea Cernăuți. Mărturiile cuprinse în volumul bilingv româno‑ucrainean sunt cutremurătoare. Ele reconstituie o pagină sângeroasă din istoria românilor bucovineni.“, a spus Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, conform Libertatea Cuvântului.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News