Data de 21 decembrie, Sfârșitul Lumii în calendarul mayaș, este al 183-lea avertisment de Apocalipsă. Char dacă există antecedente, sfârșitul mayaș este cel mai mediatizat. Totul a început cu un film, "2012", și a continuat cu posibile moduri ale Apocalipsei, sfârșind cu opinii pro și contra ale astrologilor din întreaga lume. Dar 21 decembrie 2012 nu este sfârșitul. Nici nu a trecut ziua Apocalipsei că este preconizată o alta, în 2014. 

„Niciodată o predicţie despre sfârşitul lumii nu a fost într-atât de mediatizată precum cea a calendarului mayaş. Data de 21 decembrie este deja una de care ne vom aduce aminte. Este mai puţin important ca vine cu adevărat sfârşitul lumii decât faptul că unii cred asta şi cu toţii vorbim despre asta. În cazul de faţă, fenomenul a fost amplificat de internet şi de producătorii filmului 2012. Este o mare mistificare, dar putem să spunem acelaşi lucru despre toate predicţiile similare de dinainte-182 în total, după căderea Imperiului Roman, după calculul meu. Ultima dintre ele a fost cea din 2008, când doi astrofizicieni au spus că punerea în funcţiune a acceleratorului de particule de la Geneva va crea o gaură neagră ce va înghiţi Pământul”, spune istoricul Luc Mary, autor al volumului "Mitul sfârşitului lumii din Antichitate până în 2012", intervievat de Liberation, potrivit Cotidianul.

Următorul sfârşit al lumii va veni pe 10 aprilie 2014. Este o predicţie în care cred adepţii Cabalei, o tradiție veche născută acum 5570 de ani.  Ei  spun că este ziua răzbunarii diavolului. Va fi al 184-lea sfârșit.

Până atunci, urmează al 183-lea. De fapt,  sfârşitul lumii există de la apariţia lumii. Noi suntem urmaşii celor care au scăpat de un mare potop, adică de un sfârşit al lumii. Perioadele de criză sunt propice pentru profeţiile apocaliptice: foamete, ciuma. În secolul XVI sfârșitul se explică prin criza Bisericii, dublată de revendicări sociale. Aceasta a creat aspiraţia că lumea trebuie pusă pe alte baze. Lumea nouă trebuia să fie una mai dreaptă, fără nobili şi fără bogaţi. În secolul XX, frica de Dumnezeu a fost înlocuită de frica de semeni. Cu cele două războaie mondiale şi apariţia bombei atomice, omul a devenit conştient că poată provoca el însuşi dispariţia sa. Distrugerea planetei era posibilă. Era sindromul Hiroshima. Războiul rece a fost punctul culminant- apocalipsa nucleară. Aceasta se regăseşte în filmele SF din anii ’70 Mad Max sau Planeta Maimuţelor. Toate pun în scenă o lume postatomică. După căderea URSS, această teamă a trecut.

Am trecut la teama față de natură, de schimbările climatic. Tsunami din 2004, seismul din Haiti, ciclonul Sandy…Avem impresia că nu au fost catastrofe atât de mari inainte. În realitate, ele sunt mai puține acum. Cutremurul din Tangshan din 1976, erupţia lui Krakatoa în 1883 sunt doar două exemple de catastrofe relativ uitate.

În general apocalipsa urmează un scenariu. Ea vine din cer sau din măruntaiele Pământului. Cutremure, erupţii, tsunami, asteroizi. Pe 21 decembrie, planeta Nibiru urmează să cadă peste noi. Toate acestea ne induc teama de necunoscut, de invizibil, de ceea ce nu putem controla.

Dezvoltarea ştiinţei şi a declinului religiei ar fi trebuit să diminueze teama că oricând poate apărea un nou sfârșit. Însă, nu s-a întâmplat așa. Astronomia ne-a învăţat că Universul nu este etren. O supernova ne poate face una cu pământul săptămâna viitoare. Pe scurt, cosmosul este un mediu ostil. Sfârşitul lumii s-a şi produs deja, acum 65 de milioane de ani, când un asteroid se pare că a cazut în Mexic şi a provocat dispariţia a 70% din speciile de pe glob.

Astfel, în orice context lumea nu evoluează, lumea se sfârșește. Viitorul este mai repede distrus, decât imaginat.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News