Încă de la Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945, comuniştii au deschis lupta împotriva proprietăţii particulare de orice fel în economie. După ce în decembrie 1946 s-a realizat etatizarea Băncii Naţionale a României, controlul statului asupra tuturor instituţiilor de credit a devenit efectiv.

Încă din iulie 1947 a fost creată comisia ministerială pentru refacerea economică, ce avea drept obiectiv controlul asupra materiilor prime, producţiei şi desfacerii produselor.

Naţionalizarea întreprinderilor a fost finalul unui întreg proces. Din octombrie 1947 s-a trecut la inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale şi de transport.

S-a constituit o Comisie Superioară de Naţionalizare concomitent cu comisii judeţene şi colective pentru fiecare întreprindere.

Plenara CC al PMR (PCR) din 9 – 11 iunie 1948 a adoptat Raportul, prezentat de Gh. Gheorghiu Dej, cu privire la naţionalizarea „întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”.

În 11 iunie, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost supus votului Marii Adunări Naţionale.

Gh. Gheorghiu Dej, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, argumenta astfel adoptarea legii: „Situaţia creată în urma transformărilor petrecute impune o schimbare structurală în domeniul economiei naţionale, pentru a pune toate forţele productive ale ţării în slujba ridicării nivelului politic, economic şi cultural al poporului nostru. Această schimbare structurală este trecerea în mâinile statului, ca bun comun al poporului, a celei mai importante părţi din mijloacele de producţie”.

Se naţionalizau prin lege „toate bogăţiile subsolului”, întreprinderile siderurgice, prelucrătoare de metale, şantierele navale, întreprinderile din domeniul industriei carbonifere, din domeniul industriei petroliere şi de gaze naturale şi lista continua până la întreprinderile de uscat fructe sau cele producătoare de bulion şi marmeladă.

8.894 de întreprinderi  au fost naționalizate

Erau naţionalizate şi Societatea Anonimă Română de Telefoane şi Societatea Română de Radiodifuziune. Legea a fost votată în unanimitate. Au fost trecute în patrimoniul statului 8.894 de întreprinderi industriale şi miniere, de transport, bancare şi de asigurări. 

La 13 iunie 1948, cotidianul „România Liberă” titra: „În toate întreprinderile naţionalizate oamenii muncii au primit cu un uriaş entuziasm istorica hotărâre a Marii Adunări Naţionale”. „Scânteia” publica în aceeaşi zi: „Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!”.

Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor şi unităţilor de sănătate, iar până în 1950, asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice şi restului de unităţi economice şi social-culturale, precum şi asupra locuinţelor.

Tot în iunie 1948 a fost creat şi Comitetul de Stat al Planificării, organism destinat planificării economiei naţionale. De asemenea, în anii „50 întreaga elită politică şi culturală a României a fost practic eliminată din viaţa publică (membrii acesteia au fost arestaţi şi mulţi dintre ei au murit în închisoare sau au fost persecutaţi). 

De asemenea, nu a fost  uitat nici mediul rural şi proprietatea asupra pământului, însă atenţia care îi era acordată rămânea redusă. Pământul, se afirma în Constituţie, aparţine celor ce-l muncesc, iar „statul protejează proprietatea de muncă ţărănească” (art.9).

În domeniul agrar, la scurt timp de la preluarea puterii, din motive aproape exclusiv propagandistice, guvernul comunist a emis legea nr. 187 din 23 martie 1945. Prin reforma agrară din 1945 au fost expropriate fără despăgubiri proprietăţile mai mari de 50 de hectare.

Începând cu 1949 şi până în 1962 statul şi Partidul Comunist au reuşit să încheie „colectivizarea agriculturi” prin mijloace de mână forte, ceea ce a dus la confiscarea aproape în totalitate a suprafeţei agricole a ţării.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News