Tabletă
Desktop
Data actualizării:
Data publicării:
Data publicării:
Ziua Morților sau Luminația. Oamenii se duc la mormintele celor dragi și aprind lumănări (Imagini în articol)
Sursă foto: Unsplash (Lucas Albuquerque)
Luminația, o sărbătoare ce a depășit granițele religiei, îi comemorează pe cei care au trecut în lumea de dincolo.
Deși de sorginte catolică, Luminația sau Ziua Morților este adoptată de transilvăneni, indiferent de religie sau denominație, iar în ultimele decenii, însemnătatea zilei a prins rădăcini și în alte zone din țară. Fiecare familie aprinde lumânări la mormintele celor care au trecut la cele veșnice, astfel că cimitirele devin luminate de micile făclii.
Sărbătoarea religioasă este un motiv pentru reunirea familiei și păstrarea tradițiilor. Odată cu lăsarea serii, oamenii îmbrăcați în straie de sărbătoare iau drumul cimitirelor ducând cu ei flori şi lumânări în mână. Mormintele, aranjate cu o zi înainte, sunt umplute de lumânări aprinse.
Obiceiul a fost preluat şi de creştinii ortodocşi, „ca fiind o sărbătoare de suflet, un moment în care fiecare om, indiferent de credinţă, se gândeşte o clipă la morţii săi şi prin ei la sine ca la un suflet aflat temporar în lumea reală”, după cum spune călugărul ortodox Teofil, citat de stiriletransilvaniei.ro.
Vezi imagini de la sărbătoarea Luminației din în întreaga țară
Luminația în viziune poetului Ion Mureșan
Poetul Ion Mureșan a vorbit despre frumusețea acestei sărbători și a scos la lumină obiceiuri care altfel s-ar fi risipit odată cu trecerea timpului.
”În satele din Transilvania, Ziua Morţilor are un nume foarte frumos: Luminaţia. Dacă ar fi după mine, aş trece Luminaţia în rîndul Sărbătorilor Naţionale. De Luminaţie cred că şi copiii pot înţelege ce este patria, mai degrabă decît de Ziua Eroilor sau de Ziua naţională. Acestea sînt abstracţii greu de priceput pentru minţile fragede. Dar câţi dintre adulţi nu au în faţa abstracţiilor minţile fragede?
Fără să sune găunos, de Luminaţie poţi spune că patria e un petec de pămînt care nu-ţi este indiferent. Un petec de pămînt de doi metri pătraţi de care îţi este drag şi ruşine. Şi, mai tîrziu, îţi este frică. Îţi este drag pentru că te duci des să-l vezi şi să spui o rugăciune în cuprinsul lui. Te duci de multe ori, dar numai cu gîndul. Îţi este ruşine pentru că nu mergi cu picioarele, că pui flori cu gîndul, nu cu mîna.
Dar, de Luminaţie, laşi totul de-o parte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumînări în mînă urci poteca spre cimitir, cu copiii tăi alături. Îi duci şi pe ei şi le arăţi locul care nu-ţi este indiferent, pentru ca mai tîrziu să ştie fără ezitare unde este. Să nu greşească, să nu li se bîlbîie paşii, cînd va fi să vină singuri.
La urma-urmei, ca nişte copaci umblători şi ciudaţi şi ciuntiţi, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.
Luminaţia e ziua lui Luminăţia Sa Mortul. E ziua Luminăţiilor Lor: străbunicul şi străbunica, bunicul şi bunica. E ziua Luminăţiei Sale Tata. Ziua în care ei ies din partea întunecată a memoriei şi intră în lumina gîndului şi a aducerii aminte. Acolo, lîngă mormînt, flacăra lumînării se face lentilă. Dacă te uiţi prin ea vezi chipul tatălui tău. Şi vezi chipul mamei tale. Flacăra lumînării e o „gaură în peretele Raiului”, cum spunea un poet. Şi sînt atîtea lumînări pe dealuri încît cu siguranţă Luminaţia e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului e ciuruit. În dreptul fiecărei găuri un chip drag aşteaptă să vii la întîlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis.
În ziua aceasta este o forfotă îngrozitoare. Străzile nu mai fac faţă şirurilor de maşini, pe marginea şoselelor, cu dispereare autostopiştii fac semne, o mare de oameni intră pe porţile cimitirelor. Toţi cu lumînări-lentile şi cu flori în mîini. Dar nimeni nu se rătăceşte. Fiecare ajunge fără greş la locul de întîlnire. La fel e în ziua aceasta şi dincolo, în lumea morţilor. Nici acolo, în ciuda forfotei şi a înghesuieli, nimeni nu se rătăceşte.
La locurile care nu-mi sînt indiferente (mai indiferente îmi sînt de Luminaţie hectarele pe care le am trecute pe „Titlul de Proprietate” şi în „Cartea Funciară” decît cei doi metri patraţi), la vorbitor, mă duc să-mi arăt faţa încă de cînd eram copil. De-a lungul anilor, încet, încet, partea luminată a ţinţirimului s-a mutat. A migrat. Mormintele dinspre sat, acum patruzeci de ani vegheate de o mulţime de oameni şi încărcate de flori şi lumînări, au intrat în umbră şi în pustietate. Peste multe a crescut iarba, prunii şi buruienile uitării. Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pîlpîie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumînările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gîndesc că, încet, încet, urmînd drumul lumînărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumînările, asemeni corăbiilor lui Magelan, vor ajunge de unde au plecat.
Pînă atunci, în fiecare an, pun o lumînare pe cîteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
