Pe la mijlocul anilor ’30 au venit la Bucureşti nişte ziarişti din Franţa şi au constatat un lucru care li s-a părut monstruos: colegi de-ai lor de stânga din România erau prieteni cu gazetari de dreapta sau chiar de extremă dreaptă. Polemizau în ziare, dar stăteau bucuroşi împreună la aceeaşi masă de cafenea sau de restaurant. Pentru ziariştii francezi, faptul acesta era de neconceput. Dacă aveai un adversar, trebuia – după ei – să-l urăşti de moarte, nu să bei şpriţuri cu el, cum făceau Mircea Eliade cu Belu Silber, Emil Cioran cu Alexandru Sahia – care se mai şi împrumutau reciproc cu sume de bani – ori N. Carandino cu Toma Vlădescu, directorul „Bunei Vestiri”, pe care i-a legat o prietenie de-o viaţă...

Belu Silber, care în 1945 avea să lanseze, de pe podiumul unei catedre universitare, memorabila afirmaţie: „În România, comunismul va însemna I. V. Stalin plus I. L. Caragiale”, a fost implicat în 1931 într-un proces din care l-a salvat, prin intervenţiile sale, Nae Ionescu. Nu a trecut mult timp şi Silber şi-a atacat cu ferocitate binefăcătorul într-un articol. Întâlnindu-l la „Capşa”, Nae Ionescu i-a spus aceste cuvinte care s-au dovedit profetice: „Belule, eu te iert, însă n-au să te ierte comuniştii tăi”. Om de casă al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Silber, care semna în presa interbelică cu pseudonimul Andrei Şerbulescu, avea să facă vreo 15 ani de închisoare odată instalaţi la putere tovarăşii săi de idei.

Potrivit lui Pandrea, la rugămintea sa, Nae Ionescu a intervenit la prefectul Poliţiei, Gabriel Marinescu, pentru ca acesta să facă scăpat un alt militant comunist, Imre Aladar, eliberându-i un paşaport cu care a putut părăsi România.

Acest mod de a pune omenia şi relaţiile omeneşti deasupra convingerilor politice şi a ataşamentelor ideologice s-a manifestat din plin în decursul perioadei interbelice. România avea pe atunci un „Prinţ Roşu”, înscris din 1933 în Partidul Comunist şi membru fondator al Comitetului Naţional Antifascist, pe nume Scarlat Calimachi. Patru dintre strămoşii săi fuseseră domnitori, iar unul, mitropolit al Moldovei. Scarlat Calimachi era scriitor – înfiinţase revista de avangardă „Punct” –, ziarist şi publicist de stânga, colaborator asiduu la „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Cuvântul liber”. Fondase şi condusese el însuşi ziare locale, precum „Clopotul” din Botoşani.

În ultimele luni ale dictaturii carliste, „Prinţul Roşu” a fost internat în lagăr, ca şi Lucreţiu Pătrăşcanu. În septembrie 1940 a venit la putere, după abdicarea Regelui, coaliția antonesciano-legionară. Director al Siguranţei Statului a fost numit tot un prinţ, Alexandru Ghica, poreclit „Prinţul Verde”. Cei doi prinţi erau veri. „Prinţul Verde” l-a eliberat din lagăr pe „Prinţul Roşu” şi, odată cu el, şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ca să nu bată la ochi că şi-ar fi scos din detenţie doar vărul. Acesta din urmă a dus-o decent sub comunişti, ocupând între 1948 şi 1963 postul de director al Muzeului Româno-Rus. Nu i-a putut plăti cu aceeaşi monedă vărului său, care a petrecut mulţi ani în închisorile comuniste, unde a lăsat colegilor de suferinţă amintirea unui gentleman.

Se spune că în 1944, când N. Carandino a luat direcţia ziarului „Dreptatea”, un coleg şi bun prieten al său, care avea să facă o răsunătoare carieră scriitoricească sub viitorul regim, i-a cerut să-l angajeze în redacţia pe care o conducea, înţeleptul sfat al lui Carandino a fost: „Tu du-te mai bine la comunişti şi cel care ajunge la putere îl ajută pe celălalt”.

Mitul epocii interbelice ca răstimp al libertăţii de expresie şi prosperităţii l-au cultivat după război mulţi ziarişti de stânga, care combătuseră vehement rânduiala dintre anii 1919 şi 1940, considerată de ei insuficient de democratică şi inechitabilă social. Zvârliţi de comunişti în închisoare, Petre Pandrea, N. Carandino, Tudor Teodorescu-Branişte, Ion Vinea, Leon Kalustian şi-au revizuit radical, retrospectiv şi prin comparaţie, evaluările asupra epocii interbelice.

Despre Alexandru Sahia, redactor la cotidienele interbelice de stânga şi autor al unui volum de reportaje entuziaste intitulat URSS, azi, Petre Pandrea nota în jurnal la mijlocul anilor ’50: „Dacă ar fi trăit azi, Sahia ar fi nimerit cu noi la ocnă, noi – simpatizanţii bolşevismului şi ai economiei planificate”.

Sahia îşi scrisese cartea compilând după metoda lui Caracudi material de propagandă înainte să ajungă în patria lui Lenin. A plecat într-acolo prin Polonia, însoţit de Zaharia Stancu, căruia autorităţile sovietice i-au refuzat viza, întorcându-l acasă. Întocmai ca Panait Istrati, Sahia a revenit din URSS dezamăgit, surprins de discrepanţa dintre ceea ce sperase că o să vadă şi ce constatase la faţa locului. Întrucât era un om cinstit sufleteşte, vizita în Uniunea Sovietică l-a deprimat şi l-a marcat, însă tovarăşii de idei l-au sfătuit să îşi înăbuşe deziluziile spre a nu compromite „cauza”. „Dimineaţa” şi „Adevărul” erau ziarele care îi asistaseră pe comuniştii implicaţi în procesul din Dealul Spirii, publicaseră articole şi reportaje despre grevele de la Lupeni din 1929, ca şi despre cele de la Atelierele Griviţa din 1933, iar Rusia sovietică era pentru oamenii de stânga ţara-paradis în care injustiţia şi nedreptăţile sociale fuseseră abolite.

Spre deosebire de gazetele de stânga şi de extrema stângă, în perioada interbelică „Universul”, „Curentul” şi multe alte ziare, în consens cu atitudinea oficială, au menţinut în opinia publică spaima faţă de Rusia (dusă la apogeu în anii ultimului război mondial). Un cercetător al fenomenului, istoricul dr. Mioara Anton, spune că rusofobia „a fost unul din principalele motive pentru care stânga, în varianta sa comunistă, nu a putut să evolueze niciodată în România”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News