Severin se poartă ca un om aflat în stadiul terminal al unei boli grave. Confruntat cu perspectiva morții (politice, în speță), acesta trece prin trei faze. Negarea: nu sunt bolnav/ sunt invenții ale jurnaliștilor! Furia:  nu e drept/sunt o victimă. Negocierea: de-aș mai duce-o până-n toamnă/aștept ancheta! Și acceptarea: mor împăcat/îmi dau demisia. Unde mai pui că demisia, în cazul politicianului dovedit victimă, prin anchetă, poate fi urmată de revenirea în politică, în vreme ce reînvierea...

Personal, recunosc că am greșit când i-am mai dat lui Adrian Severin o șansă. Îmi cer scuze. Am mizat pe două elemente: a fost ales șef la OSCE, știe regulile din lumea civilizată, unde a candidat de unul singur și are merite incontestabile; doi, am văzut în presa occidentală chiar mai multe exemple de făcături decât în presa românească (știm cu toții că bazaconii despre România s-au strecurat în mass media din Vest).  A fost o eroare să iau faza de negare a lui Severin drept bunăcredință. Diagnosticul, pentru el, e trist, iar încăpățânarea sa duce la concluzia că, unde e multă minte, încape și multă prostie.

O altă concluzie care se desprinde din această fabulă este că Wikileaks nu face, până acum cel puțin, două parale. Să comparăm cele două situații: dezvăluirea care îl privește pe Severin și povestea cu cablogramele în care se vorbește despre beția lui Băsescu. În primul rând, ar putea fi o făcătură a revistei de umor care pretinde că a primit cablogramele de la Wikileaks. Poate nu există nicio cablogramă, e doar o glumă. Să zicem, totuși,  că ar avea o conexiune cu Wikileaks. The Sunday Times a postat materialul  pe site, să-l vadă toată lumea, Wikileaks nu l-a făcut public, ci l-a dirijat spre o anumită revistă, care poate fi mai mult sau mai puțin orientată politic. O manipulare poate fi ușor realizată prin filtrarea informațiilor către anumite ținte. Dacă ziarul a adus dovezi, în cazul Wikileaks trebuie să ne bazăm pe credibilitatea unei organizații care e  netransparentă, că doar se află în semilegalitate. Păi, internetul e plin de teorii ale conspirației în care trebuie să credem cercetători oprimați, care au decis să rupă tăcerea, savanți cărora corporațiile le-au pus embargou pe studii etc.

Cel mai important, însă, este rezultatul. Wikileaks dă  marelui public senzația că are acces la informații esențiale, că îi controlează pe cei puternici, că oculta tremură de frica dezvăluirilor. În realitate, nimic din ce s-a ”scurs” din organizația lui Assange nu a afectat echilibrul de putere din societatea globală.  Cablogramele au lovit mai degrabă în sateliții Americii, ai căror lideri au fost ”bârfiți” de ambasadorii SUA, au ciupit China și s-au finalizat cu...comentarii pe net.  Era ceva de care să nu fi știut până la Wikileaks? Că marile puteri își reglează sferele de influență prin manevre de culise sau că se vând arme oricui dă banul? Că Băsescu preferă ceaiul de orz vechi de 12 ani celui de mușețel? Pot și eu lansa ipoteza că Wikileaks înseamnă o mare diversiune, fiind de fapt,  opera americanilor, care vor liniștească publicul, odată ce nu mai sunt secrete de dezvăluit! Cei care țin la status quo nu vor crede oricum ce scrie Wikileaks, cei care adoră conspirațiile nu dau două parale pe dezvăluirile acestea soft, fiind convinși doar de cele hard. Cum ar fi ipoteza  că America ține un extraterestru într-un borcan sau că  Elvis trăiește.

Rezultatul presei tradiționale: demisia a doi europarlamentari, agonia unui al treilea. Rezultatul Wikileaks: mult fum, eventual un damf de whisky.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News