Până recent, Elveția a asigurat pe deplin secretul bancar, ceea ce a favorizat dezvoltarea sistemului bancar elvețian printr-un aport fantastic de capital străin. Practic, Elveția se bucura de un statut de paradis fiscal care asigura o confidențialitate absolută clienților săi, clienți care se foloseau de aceste drepturi pentru a-și depozita banii și pentru a opera tot felul de tranzacții, de la unele perfect legale la altele chiar ilegale. Spălare de bani, bani proveniți din infracțiuni de corupție, etc – iată doar o parte din acuzațiile aduse băncilor elvețiene de-a lungul anilor.

1. Abordarea generală a Elveţiei faţă de corupţie

Conform Transparency International, Elveţia se află pe locul 3 din 180 a celor mai necorupte ţări din lume. În anul 2008 la nivelul guvernului elveţian a fost înfiinţat un organism de lucru pentru combaterea infracţiunilor de corupţie (IDWG), organism creat pentru 10 ani, deci care va expira anul acesta. În ciuda locului onorabil ocupat în topul Transparency International, Alex Biscaro, director al Transparency International Elveţia, a declarat că acest rating nu înseamnă că ţara este lipsită de corupţie, ba din contra, că infracţiunile de corupţie şi spălarea banilor sunt la ordinea zilei în Elveţia şi că IDWG nu a făcut aproape nimic de la înfiinţare. Deci statusul de ţară necoruptă are mai degrabă legătură cu nedescoperirea la timp a infracţiunilor de corupţie, şi nu cu inexistenţa lor. 

În unele cantoane există o cutumă ca numirea judecătorilor să se facă în conformitate cu afilierea lor politică. Aşadar, în Elveţia, judecătorii pot fi membri ai partidelor politice. Ba mai mult, judecătorii numiţi de partidele din care fac parte plătesc contribuţii anuale la aceste partide, asta fiind şi una din sursele importante de finanţare a partidelor. 

Tot pe acest subiect, deşi membră GRECO, Elveţia nu a reuşit încă să implementeze în legislaţie măsuri cu privire la transparenţa finanţării partidelor politice. Practic, partidele nu sunt obligate să declare veniturile şi sursele de venit. Totuşi, pe baza puţinelor informaţii existente, s-a observat că deseori contribuţia anuală a judecătorilor este de ordinul zecilor de mii defranci elveţieni.

Întrucât imparţialitatea a judecătorilor astfel numiţi a fost îndelung criticată de organisme internaţionale, există o iniţiativă de modificare a legislaţiei în Elveţia în sensul obligării partidelor să publice orice donaţie mai mare de 10.000 de franci elveţieni. Propunerea încă nu a fost implementată în legislație. 

2. Despre justiţia elveţiană – cazuri concrete

Unul din cele mai mari dosare de corupţie din lume (conform unui topTransparency International) este cel vizând FIFA.

Credit Suisse, una din cele mai mari bănci din Elveţia, a fost acuzată în repetate rânduri de spălare de bani şi de complicitate la săvârşirea de infracţiuni de corupţie. Într-unul din cazuri, şi-a recunoscut vinovăţia de a fi ajutat cetăţeni SUA să spele bani şi să facă evaziune fiscală, ajungând într-unfinal la o înţelegere cu procurorii SUA şi plătind o amendă de 135 milioane USD. Şi alte state precum Olanda, Marea Britanie şi Franţa au acuzat recent Credit Suisse de aceleaşi practici.

O altă bancă elveţiană implicată în infracţiuni de corupţie este PKB, dosarul vizând scandalul de corupție brazilian Petrobras și Odebrecht. 

Nu în ultimul rând, banca Julius Baer este legată de un imens scandal de corupţie în Elveţia din acest an, vizând o vânzare ilegală de arme de către firma elveţiană Ruag (care are ca acţionar majoritar statul elveţian) către serviciile secrete din Rusia. Tranzacţiile bancare, incluzând mită, se făceau prin intermediul băncii Julius Baer.

Tot această bancă a trebuit să plătească o amendă de 547 milioane USD către SUA pentru că doi foşti angajaţi de-ai săi au fost condamnaţi pentru că au ajutat cetăţeni SUA să spele bani şi să facă evaziune fiscală.

Un alt scandal recent din Elveția vizează instituția publică Postbus care adeturnat cca 90 milioane franci prin subvenții ilegale de stat pentru operareaserviciilor de transport.

Fostul director IT al Biroului Federal de Mediu a fost condamnat în 2016 la 2ani şi jumătate închisoare pentru atribuirea de contracte preferenţial, cu încălcarea legii. Din cei 2 ani jumătate, 15 luni sunt cu suspendare.

3. Pedepsele în Elveția

În ceea ce privește pedepsele în Elveția, acestea sunt de închisoare cu executare, suspendare și zile amendă. O zi amendă este stabilită de instanță. 

Acuzațiile privesc presupuse fapte de coruptie petrecute in ultimii 20 de ani, incluzand modul in care FIFA a acordat statutul de tara-gazda a Cupei Mondiale la fotbal, dar si afacerile privind drepturile de televizare între 30 și 3000 de franci elvețieni, pedeapsa neputând depăși 180 de zile amendă.

Toate pedeapsele sub 2 ani se suspendă, cu excepția unor cazuri grave, cum ar fi împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa închisorii pe viață poate fi suspendată după 10 sau cel mai târziu 15ani de executare și este dată în cazurile foarte grave de omor, genocid,terorism, etc.

Dacă instanța dorește să aplice o pedeapsă mai mică decât minimul specialprevăzut de cod, o poate face.

Conform codului penal elveţian, infracţiunile de corupţie (indiferent că vorbim de dare de mită, luare, cumpărare sau trafic de influenţă) se pedepsesc cu amendă sau cu închisoare de maxim 5 ani. În cazurile minore,infracţiunile sunt la plângere prealabilă, adică procurorii nu le pot ancheta fără plângerea persoanei vătămate.

Societăţile comerciale ale căror angajaţi săvârşesc fapte de corupţie pot fi trase la răspundere penală şi obligate la plata unei amenzi de până la 5 milioane franci elveţieni.

4. Consumul de droguri în Elveția

Este estimat un număr de consumatori uzuali de cannabis de cca 500.000 la o populație de 8 milioane.

Începând cu septembrie 2012 deținerea a mai puțin de 10 grame de cannabisnu mai este infracțiune, ci contravenție.

Există și o inițiativă legislativă de legalizare a consumului, producției și vânzării de cannabis.

5. Lobby-ul în Elveţia

Ca şi în alte state europene analizate în articolele precedente, şi în Elveţia lobby-ul există şi este reglementat. Companiile și grupurile de lobby se implică în toate domeniile de la bancar, farmaceutic, agricultură și până la producția de arme și muniții. Înainte ca fiecare lege importantă să fie votată de Parlament, ea este supusă dezbaterii publice, prilej cu care organizațiile de lobby se pot implica activ.

De reținut că parlamentarii elvețieni trebuie să-și declare domeniile de interes economic (de aici și abordarea lor de către anumite grupuri de lobby), dar nu și conexiunile financiare. Fiecare membru al parlamentului are dreptul să aibă 2 invitați la dezbaterile parlamentare, invitați care fac parte din grupurile de interese, deci care pot face lobby.

6. Noţiunea de referendum în Elveţia

Stat democratic, Elveţia a înţeles să acorde o mare importanţă opiniei populaţiei în cadrul procesului legislativ, consultând-o periodic. În 2014 au fost 12 referendumuri, în 2016 au fost 13 referendumuri, în 2017 au fost 7 referendumuri şi în 2018 au avut loc 4 referendumuri (şi mai urmează 3 pe 23 septembrie). În total, peste 260 de referendumuri din 1990 încoace.

Cu titlu de exemplu, amintim: votarea aderării la UE (cu rezultat negativ), votarea unui venit lunar minim garantat pentru orice cetăţean (de asemenea, cu rezultat negativ), votarea eliminării taxelor de radio şi televiziune, extrădarea infractorilor străini, referendumuri asupra unor diverse taxe (şcolare, de moştenire, de energie non-regenerabilă, etc), siguranţă alimentară, reforma pensiilor, referendum asupra dezvoltării şi modernizării reţelei feroviare, etc.

În ceea ce priveşte costurile, acestea diferă de la canton la canton (raportat la numărul populaţiei), constatându-se că referendumurile obligatorii sunt mai rare şi costă mai puţin decât cele pornite la iniţiativa cetăţenilor. Ca exemplu, în cantonul Zurich bugetul pentru referendum obligatoriu este de cca 20milioane franci elveţieni, raportat la 2 milioane franci elveţieni pentru referendumul opţional.

Poziția Elveției față de România este de apreciat. Dincolo de deschiderea băncilor față de banii românilor, Elveția și-a arătat susținerea față de România în legătură cu aderarea la spațiul Schengen și a fost una din țărilecele mai puțin vocale pe chestiuni de justiție.

Dacă ambasadori precum cei ai Americii, Germaniei, Olandei, etc. și-au arătat frecvent interesul sporit față de lupta anticorupție din România (făcând chiar vizite la sediile DNA, Parchetului General și ÎCCJ), ambasadorul Elveției a demonstrat întotdeauna o poziție elegant rezervată, de a nu da sfaturi și de a nu face recomandări în acest sens.

Probabil, experiența operațiunilor bancare de amploare duce la o înțelepciune aparte și la o mai bună înțelegere și abordare a infracționalității economice. Asta, și lipsa interesului concret de transformare a România în ceva, sau altceva, după caz.